SCENA IV

SCENA IV

(Mansarda în care locuieşte Mandy este într-o ordine desăvârşită. Au trecut trei luni de zile. Mandy lucrează pe un laptop în living. Intră Helen.)

HELEN: Văd că absenţa mea îţi prieşte.

MANDY: Îţi dai mult prea multă importanţă.

HELEN: Aşa m-ai obişnuit.

MANDY: Te-ai obişnuit singură. Vizitele tale au mereu un scop bine determinat. Ce vrei?

HELEN: Vroiam să te văd. Atât. Dacă te deranjează plec.

MANDY: Nu mă deranjează. M-ai văzut. Poţi să pleci.

HELEN: Nu fi aşa.

MANDY: Aşa cum?

HELEN: Te-am văzut în club zilele trecute. Te-ai făcut că nu mă vezi. Erai cu toată „trupa”. Kim m-a salutat şi nu avea nicio obligaţie. Puteai măcar să dai din cap.

MANDY: Kim face ce vrea, eu fac ce vreau. Trăim în democraţie. Nu te-am văzut.

HELEN: Obişnuiai să mă vezi peste tot.

MANDY: Apreciez că foloseşti timpul trecut. Dacă nu te superi am treabă aşa că treci la subiect. Nu vreau să te reţin.

HELEN: Nu te înţeleg. Eşti cel mai mişto om şi când te apucă „bâţul” eşti de nerecunoscut. Credeam că în „trupa” asta Kim e capul răutăţilor.

MANDY: Îmi dai prea mult credit. Pe bune nu înţeleg ce cauţi aici. Dacă ai ceva de spus spune şi go away! Chiar trebuie săţi desenez că nu am chef şi timp de fazele astea acum.

HELEN: Nu caut nimic. Vroiam să te văd şi să te întreb ce faci. Dacă e prea mult pentru tine plec. Te-ai trezit cu faţa la cearceaf azi şi nu se poate discuta cu tine.

MANDY: M-am trezit cât se poate de normal. Nu obişnuieşti să faci vizite de curtoazie şi îţi repet să nu-ţi mai dai atâta importanţă. Simplul fapt că nu ţi-am luat cheile nu înseamnă nimic. Putem trece la subiect?

HELEN: Am avut timp să mă gândesc în ultimele luni. Ştiu că greşesc mult dar ştiu că tu eşti singurul om din lumea asta care mă înţelege. Nu mai vreau să fiu aşa. Să şti că s-a terminat totul între mine şi Mark. Plec de la firmă şi vreau să încep ceva singură. Nu mai avea niciun sens să continui. Ai avut dreptate. Totul era construit pe prea multe minciuni. O să vezi că o să fac în aşa fel încât să fie bine.

(Mandy se ridică şi ia de pe un raft dosarul pe care l-a adus Mike cu ceva timp în urmă. Îl trânteşte în faţa lui Helen pe podea.)

MANDY: De câte ori ai spus asta? Am mai avut discuţia asta şi anul trecut, şi acum doi ani. De fapt, de când ne ştim avem mereu discuţia asta. Mi-e silă deja.

HELEN: Ce e asta? (arată spre dosarul de pe jos)

MANDY: (ridică dosarul) Nimic. Una dintre multele mele prostii. Să trecem peste. Ţi-e foame?

HELEN: Ai ceva bun de mâncare?

MANDY: (merge în bucătărie) Putem improviza ceva. Paste, ton, suc de roşii, parmezan.

HELEN: (vine în bucătărie) Ulei de măsline ai?

MANDY: Mai trebuie să fie pe undeva.

HELEN: Lasă că mă ocup eu de mâncare. Du-te şi termină ce ai de făcut.

MANDY: (râde) Fiecare cu domeniul ei. Faci şi un ceai?

HELEN: Da, negru?

MANDY: Cu lapte.

HELEN: Perfect. (O opreşte pe Mandy care vrea să meargă în living.) Îmi pare rău, sincer. Înţelegi că numai aici mă simt acasă? Practic, este singura casă pe care am avut-o vreodată. Sau pe care am vrut să o am.

MANDY: Mai bine să nu avem discuţia asta acum. Vezi ce faci cu ceaiul ăla.

(Helen este în bucătărie şi pregăteşte de mâncare. Mandy lucrează la laptop)

HELEN: Cum de ai ieşit în club?

MANDY: Mă plictiseam, simţeam nevoia să văd oameni.

HELEN: Ţi-am spus că stai prea mult în casă.

MANDY: Nu mai mult decât de obicei. Cum de te-ai decis, în sfârşit, să pleci de la firmă?

HELEN: Nu mai suport să lucrez acolo.

MANDY: Lor le-ai spus?

HELEN: Urmează săptămâna asta.

MANDY: (bombănind pentru ea) Nu puteam să mă aştept la un „da” simplu. (cu voce tare) De ce numai săptămâna asta?

HELEN: Aştept să vină toţi în oraş. Nu vreau să explic acelaşi lucru de mai multe ori. O să fie toţi marţi aici şi atunci le spun.

MANDY: Sunt curioasă ce reacţii vor fi.

HELEN: Nu va fi deloc uşor, dar simt că asta trebuie să fac. Ştiu că m-ai mai auzit de multe ori spunând asta...

MANDY: Stai liniştită, ca de obicei, nu cred niciun cuvânt.

HELEN: E dreptul tău. Ai să vezi că de data asta nu va mai fi la fel.

MANDY: Ce înseamnă de data asta? Şi ce nu va mai fi la fel?

HELEN: De ce vrei să fi azi un om dificil?

MANDY: Nu răspunde cu o întrebare.

HELEN: De ce nu? Am uitat. Numai tu ai voie să faci asta.

MANDY: Nu, pentru că eu nu uit întrebarea iniţială.

HELEN: Tot ce îţi pot spune acum este că încerc să fac să fie bine pentru toată lumea. Trebuie să ai încredere în mine.

MANDY: (se enervează brusc) Încredere? Îmi pare rău dar, din punctul meu de vedere, nici măcar nu cunoşti definiţia cuvântului. Oricum, ai mult tupeu.

HELEN: Nu ai niciun motiv să ai încredere în mine?

MANDY: Nu.

HELEN: Atunci cred că nu mai este nimic de spus.

(Helen iese trântind uşa după ea)

(heblu)

SCENA III

(În mansardă domină acelaşi haos. Mandy e singură, stă pe canapea cu o doză de bere în mână. Dosarul adus de Mike este pe masă nedeschis.)

MANDY: Cum am ajuns aici? Ce cărări nenorocite m-au adus în punctul ăsta idiot? Un banc vechi, slab şi de prost gust la care râzi din obligaţie. Dar asta e realitate nu vreo închipuire a unei minţi mai mult sau mai puţin bolnave. Realitate. Dură, crudă şi aiurea. Urăsc realitatea. (scoate dintr-un sertar de sub masă un pliculet transparent) Nu că asta ar fi o rezolvare. O amăgire temporară, doar, care ne poate ajuta să nu luăm decizii pripite. (deschide pliculeţul şi varsă conţinut pe o coală albă de hârtie şi îşi pregăteşte un joint de iarbă) Punct terminus într-o lume în care invizibilul a devenit vizibil. Păcat că numai pentru o emisferă. Cealaltă emisferă doarme liniştită în somnul iraţional al convenţionalului. Lipseşte sensul. Oare îl vom găsi împreună sau separat?

(Intră Helen grăbită. Lasă uşa de la intrare larg deschisă.)

HELEN: Scuze că nu te-am mai sunat. (începe să răscolească prin hainele din living şi din dormitor)

MANDY: De ce n-ai închis uşa?

HELEN: Nu stau. N-ai văzut pantalonii ăia verzi?

MANDY: În dulapul din dormitor pe raft.

HELEN: (este în dormitor şi deschide dulapul pentru a lua pantalonii) Stacy are avion dimineaţă. Pleacă la maică-sa pentru trei luni. I-am promis că o duc la aeroport şi nu am chef să mă trezesc la patru să o duc. Mergem din seara asta, mâine la zece sunt înapoi în oraş şi vin direct aici.

MANDY: Am treabă dimineaţă şi plec devreme.

HELEN: Atunci îmi rezolv ce am de rezolvat şi....

MANDY: Ne vedem mâine seară.

HELEN: (în timp ce iese pe uşă) Te sun!

(Helen iese. Mandy îşi mai ia o doză de bere din frigider, vine în living se opreşte cu berea în mână în mijlocul camerei şi se uită la dosarul de pe masă. Dictează o scrisoare unui scrib invizibil)

MANDY: „Pentru început îţi mărturisesc că aceasta nu este o scrisoare de dragoste, în sensul clasic al noţiunii, asta pentru că limbajul meu va fi veşnic simbolist şi niciodată romantic. De altfel, o înşiruire a motivelor pentru care te iubesc o consider absurdă. „De ce iubeşti pe cineva?” Verbul în sine, în viaţa reală, nu suportă înaintea sa o interogaţie. Iubeşti pur şi simplu. Asta te poate duce oriunde, chiar şi în iad. Nu pot trăi nici cu tine nici fără tine. Atunci ce sens mai are să explici de ce iubeşti? Simplul fapt că nu poţi învăţa să respiri fără o anumită persoană este o explicaţie suficientă. Nu pot avea încredere în tine. Mă iubeşti când ai chef şi cum ai chef. Fugi şi eu nu te pot face să stai. Râzi şi lumea mea devine mai bună. Pleci, în urma ta rămâne urâtul, frumosul iese o dată cu tine pe uşă. Mă uit în oglindă. Reflexia care se uită la mine nu-mi aparţine. Este o umbră a imaginaţiei care nu a reuşit să treacă pragul realităţii. În drama personală nu putem trasnpune sentimentele în cuvinte care să fie înţelese de muritori. Zeii nu îngăduiesc asta şi noi, furnicile care din nefericire am ajuns să populăm lumea asta, nu putem depăşi stadiul reproducerii pentru supravieţuire. Eu nu pot depăşi stadiul de larvă. Pentru mine iubirea rămâne elementul primordial al existenţei umane. Mă obosesc obstacolele pe care le ridici pentru a demonstra ceva ce nu are nevoie de argumente sau de explicaţii. Ceva ce, în viziunea mea, se întâmplă în mod natural, ceva ce nu are nevoie de intermediar, nici de traducere oficială, nici de schiţe complicate pentru a putea fi trasnpus în realitate. Să parafrazăm: restul e tăcere.”

(heblu)

SCENA II

SCENA II

(Mandy şi Mike stau în living pe canapea. Pe masă se află un dosar voluminos şi un plic normal. Beau cafea şi fumează)

MANDY: Spune-mi ce ai reuşit?

MIKE: Ţi-am spus la telefon şi rezultatul e în faţa ta.

MANDY: Fă-mi un rezumat.

MIKE: Uite cum stă treaba...ăăă...Sigur nu a fost dificil ce m-ai rugat să fac. Ai în dosar absolut toate datele pe care le-ai cerut. În legătură cu banii, nu am cum să-ţi dau toată suma acum, dar ai aici (arată înspre plic) o parte care te va acoperi până săptămâna viitoare. Luni îţi dau restul. (Ia dosarul voluminos în mână) Eşti sigură că vrei să faci asta?

MANDY: (ia plicul şi numără banii) 2.000 de euro din 5.000 nu e rău şi la cum arată dosarul ăla cred că am să găsesc acolo tot ce-mi trebuie. Ştiam eu că eşti omul potrivit pentru job-ul ăsta.

MIKE: (ţine încă dosarul în mână) Mandy, te mai întreb o dată. Eşti sigură că vrei să deschizi dosarul ăsta?

MANDY: Nu suport să nu ştiu.

MIKE: Nu te-ai schimbat deloc.

MANDY: Scumpule, dacă ai de gând să-mi ţi acum teorii despre drepturile omului şi alte maimuţăreli din seria asta las-o baltă. Nu am apelat la tine pentru că ai fi vreun stâlp al moralităţii.

MIKE: Moralitatea n-are a face. Vreau să fi sigură că vrei să faci asta. Dacă citeşti ce e aici nu te văd bine. Ţi-am cerut doar să te mai gândeşti puţin.

MANDY: M-am gândit de 100 de ori. M-am răzgândit de 1.000 de ori înainte să apelez la „serviciile” tale. Nu este altă soluţie. Îmi trebuie un motiv să urăsc. Un motiv concret. Altfel o să mă arunc de pe bloc şi la cât de bine îmi ies lucrurile în ultima vreme am ferma convingere că dacă o fac îmi rup dracului piciorul şi iaraşi nu am rezolvat nimic.

MIKE: (râde) Eşti culmea!

MANDY: Poate. Apreciez grija ta. Ştiu deja cam tot. Ceea ce e în dosar nu poate decât să-mi confirme sau să-mi infirme ceea ce ştiu. De obicei am dreptate.

MIKE: Poate de data asta te înşeli.

MANDY: Nu prea am obiceiul.

MIKE: (pune dosarul pe masă) Cum consideri. Cred că acum suntem chit. Ca prieten sper să te mai gândeşti şi să nu iei decizii pripite.

MANDY: Tu şti ce e în dosar.

MIKE: Normal şi nu sunt cele mai bune veşti pentru tine. Uite ce e. Ai fost alături de mine într-un moment dificil. Pe scurt, m-ai scos din rahat când nu dădea nimeni doi bani pe mine. Eu nu uit lucrul ăsta. Ştiu că eşti un om raţional, sufletist şi multe altele. Nu stau să-ţi fac acum statuie, dar răul, de genul celui care e în dosar, poate corupe până şi pe cel mai bun om. Sper să nu fie şi cazul tău.

MANDY: Sfinţenia mea îţi promite că nu va face gesturi necugetate. Acum eşti mulţumit?

MIKE: Nu e vorba dacă sunt sau nu sunt mulţumit. Puţin îngrijorat. Atâta tot. Dacă mai ai nevoie de ceva şti unde să mă găseşti.

(Mike se ridică şi pleacă. Mandy rămâne pe canapea cu dosarul pe măsuţa din faţă.)

(heblu)

SCENA I

SCENA I

(În dormitor Helen doarme împrăştiat pe saltea. Mandy intră în mansardă cu câte o plasă în fiecare mână, traversează camera di zi împiedicându-se de diverse lucrui şi bombănind înjurături. Ajunge în bucătărie scoate din plase diverse cumpărături şi începe să prepare două cafele 3 în 1 cu lapte)

MANDY:

Adevărul este că numai aşa poţi începe o zi ca asta. Haos generalizat şi miros de cafea proastă. Oamenii normali îşi încep ziua cu mic dejun elegant, poate chiar romantic. Eu cu piaţa, cumpărături şi dezordine. Orice început are un final şi a venit timpul să punem punct dezastrului ăsta. Uşor de zis greu de aplicat dar om trăi ş-om vedea.

(În dormitor Helen se trezeşte. Ameţită de somn intră în living.)

HELEN:

Cât e ceasul?

MANDY:

12.30

HELEN:

Cred că aş putea să dorm aici zile întregi. (Îşi aprinde o ţigară dintr-un pachet de pe măsuţa din living şi iese din scenă pe o uşă care dă în baie.)

(Sună telefonul lui Mandy. În timp ce vorbeşte la telefon duce cănile de cafea una câte una din bucătărie în living.)

MANDY: Alo? Salut! Pot vorbi, nu se aude nimic în baie. Nu. Nu pot să-ţi spun exact o oră. Auzi? Ăsta e numărul tău? Te sunt eu peste vreo oră şi stabilim exact. Ne auzim mai târziu. Mike? Sper că merită să ies din casă pentru treaba asta? Perfect. Ne auzim mai târziu atunci. Te pup. Pa.

(Încă în pijama, Helen iese din baie şi vine în living. Se aşează pe canapea şi îşi aprinde o ţigară)

MANDY: Ţi-am făcu cafea.

HELEN: 3 în 1?

MANDY: Da.

HELEN: De două sptămâni promiţi că iei şi tu cafea normală.

MANDY: Am zis că o să iau, n-am promis nimic.

HELEN: E cu lapte?

MANDY: Da.

(În timp ce bea din cafea, Helen găseşte pe masă o oglindă şi începe să-şi studieze faţa)

HELEN: Faci cea mai bună cafea 3 în 1. Mersi. Iarăşi am cearcăne până-n gură. Cred că e de la ceai.

MANDY: (având aerul că este a mia prostie pe care o aude de la Helen) Sunt curioasă cum ai reuşit să ajungi la concluzia asta?

HELEN: Pur şi simplu. Când nu beau ceai seara nu am a doua zi cearcăne. O săptămână cât am stat la mama am băut în fiecare seară două trei pahare din alea mari de ceai. În fiecare dimineaţă când mergeam la baie mă îngrozeam. Cearcăne până-n gură.

MANDY: În genereal când dormi la mine nu ai cearcăne.

HELEN: Pentru că nu mai am ceai aici şi nu s-a gândit nimeni să-mi cumpere.

MANDY: Asta trebuie să fie explicaţia. Dacă era vreo aluzie să şti că nu m-am prins. Mi-e foame. Îmi fac un sandwich. Vrei? (se ridică de pe canapea şi merge înspre bucătărie să-şi pregătească de mâncare. Va mânca în picioare sprijinindu-se de bar.)

HELEN: O să mănânc la mama.

MANDY: Sunt convinsă.

HELEN: Nu crezi că e cam devreme pentru ironii?

MANDY: Dar nu eram deloc ironică. Sunt 100% sigură că faci ceea ce spui şi spui ceea ce faci. Bine, nu atunci când spui că după două zile sau trei, dar la un moment dat tot faci ceea ce ai spus.

HELEN: Noroc că-mi atragi tu tot timpul atenţia. Ce faci azi?

MANDY: Curăţenie. M-am săturat de haosul din casa asta. Bănuiesc că pot să nu mizez pe ajutorul tău.

HELEN: Dacă am timp vin şi facem împreună.

MANDY: Când o să-mi văd ceafa poate. Ai treabă multă azi?

HELEN: O grămadă şi deja sunt în întârziere. Cu ce să mă îmbrac?

MANDY: Cu haine.

HELEN: Ai o dispoziţie înfloritoare azi. De obicei dai sfaturi mai utile.

MANDY: Oricum te schimbi de 10 ori înainte să ieşi din casă aşa că nu are sens să-ţi dau vreun sfat în domeniul ăsta.

(Helen merge în dormitor unde începe să probeze mai multe ţinute. Hainele pe care le schimbă le auncă care pe unde. Mandy a terminat de mâncat şi se aşează pe canapea în living. Îşi aprinde o ţigară şi începe să citească dintr-o carte. Uşa dintre dormitor şi living este deschisă şi Helen apare în uşă.)

HELEN: Cum îmi stă?

MANDY: Bine.

HELEN: Nici măcar nu te-ai uitat la mine!

MANDY: (cu nasul în carte) Cureaua nu se potriveşte. Am atenţie distributivă. Cât m-aş concentra nu pot să nu te observ.

HELEN: Ziceai că te apuci de curăţenie.

MANDY: Până nu pleci nu are sens. Ar fi ca şi când te-ai plimba cu mătura de nuiele după un uragan.

HELEN: (râde ca un copil şi merge în dormitor să-şi schimbe cureaua) Sper că acum am aprobarea ta. Te sun când îmi termin treaba.

MANDY: Mda, am mai auzit asta.

(Helen îşi dă ochii peste cap şi începe să înghesuie o serie de obiecte, machiaje, oglindă, placă de întins părul, un măr, bigudiuri într-o geantă mare)

HELEN: Vorbim mai târziu la telefon.

MANDY: Aha. Pa.

HELEN: Pa.

(Helen iese. Mandy fuge după ea cu telefonul ei în mână. Conversaţia se aude din exterior cele două fiind în scara blocului)

MANDY: Helen! Nu ai uitat nimic?

HELEN: Mersi. Ce m-aş face fără tine.

MANDY: Ai găsi pe altcineva.

(Mandy se întoarce în livind şi îşi ia telefonul să-l sune pe Mike)

MANDY: ...Salut Mike. Poţi veni la mine peste jumate de oră? OK. Te aştept. Îţi fac o cafea? Bine. Ne vedem. Pa.

(heblu)

MANSARDA

MANSARDA

PERSONAJELE

MANDY-28 de ani liber profesionist, personalitate liberă şi controversată, sexualitate ambiguă, plină de paradoxuri.

HELEN-25 de ani, lucrează la o firmă de prelucrare a maselor plastice, blondă platinat dă impresia unei femei uşoare

MIKE-34 de ani, prieten bun cu Mandy, expert în calculatoare, spirit rebel, intră în tot felul de încurcături

Acţiunea piesei se desfăşoară într-un oraş mic, nelocalizat. Mandy locuieşte într-o mansardă. Dormitorul şi baia sunt separat în timp ce living-ul şi bucătăria sunt despărţite doar de un bar lat şi destul de înalt. În casă domneşte un haos general. Haine împrăştiate peste tot, cărţi aruncate care pe unde, pachete goale de ţigări, sticle pe jumătate pline şi doze de bere, pahare cu ceai şi cafea lăsate la întâmplare, scrumiere pline etc. În dormitor singurele obiecte de mobilier sunt un dulap burduşit cu haine şi o saltea pusă direct pe jos.