A sort of a definition.......

Nu ştiu de ce, chiar dacă aş şti nu aş scrie, aşteptând 19 în staţie mi-a venit în minte poezia asta de Ion Minulescu.

"Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape -
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...

Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău,
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări târzii -
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii...

Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De leneşe pavane
Şi repezi farandole -
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.

Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres -
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui din urmă Ne'nţeles!..."

"e go sum"

Varianta pentru bărbaţi a postării anterioare. Nu cumva să aud de discriminare.

http://www.youtube.com/watch?v=yTO4FHf8MBs&NR=1&feature=fvwp

adică de ce nu sunt buni fluturaşii.

P.S.: până la urmă, http://www.youtube.com/watch?v=Ma8a5u3pfHQ&NR=1

Numai pentru cunoscători

Nu o dată mi s-a întâmplat să aud oameni plângându-se de absenţa romantismului. Desigur fiecare înţelege ce vrea prin romantism şi fiecare se manifestă altfel. Pentru mine, în general, când m-a pălit romantismul, sau mi s-a pus pata, sau folosiţi ce descriere vreţi voi pentru starea aceea când ai fluturaşi în stomac a fost cam aşa:

Pasul 1:

http://www.youtube.com/watch?v=_TGeEiJCamc

Pasul 2:

http://www.youtube.com/watch?v=fV4DiAyExN0&ob=av3e

Şi după ceva timp totul devine:

http://www.youtube.com/watch?v=LOZuxwVk7TU&ob=av3e

Concluzia: "dăcât" fluturi, mai bine:

http://www.youtube.com/watch?v=aFPvKGL69kE

cogito, r

Oameni buni,

Am primit reclamaţii că nu am spus toată povestea cu BAC-ul la română. Sigur, conjunctura în care m-am prezentat eu la BAC, nu era cea mai strălucită, ca să mă exprim aşa. Dar, nu asta este important în povestea din postarea anterioară. Ceea ce cred că este important este că, înainte de orice conjuncturi, bagajul meu de cunoştiinţe de cultură generală m-a ajutat să iau o notă bună la acel examen. M-a ajutat că AM CITIT, PE HÂRTIE, ÎN CARTE, poeziile lui Eminescu, Blaga, Minulescu, Bacovia, Coşbuc, să numim numai câţiva. Mirosul foilor din volumul cu coperţi albastre. M-a ajutat faptul că mă număr printre acei fericiţi elevi care au întâlnit DASCĂLI, cei care m-au învăţat să gândesc, nu să memorez. M-a ajutat tot din jurul meu, cărţile de acasă, concertele de filarmonică, piesele de teatru, poveştile şi locurile visate. Fisa îţi pică destul de repede când ai ceva în spate.

"Lucian Blaga e mut ca o lebădă"

Am văzut, deja, o serie de păreri cum că, la sesiunea din toamnă a examenului de bacalaureat, nu vor reuşi să obţină notă de trecere mai mult de 40% dintre cei care au picat la prima tură. Vai ce ne place să ne tăiem craca de sub picioare înainte să cadă dorbul de sare de pe sobă. După ce am demonstrat unei lumi întregi că nu suntem chiar aşa deştepţi precum lăsăm impresia, şi aici nu mă refer la cei care au picat la BCA, ci la cei care au distrus un sistem fără să pună nimic în loc, acum să le spunem celor care abia şi-au revenit din "ŞOC! BAC 2011" că nu va fi mai roză treba nici la toamnă.

Toată discuţia asta despre BAC şi cât de grele sau uşoare au fost subiectele (la română, la mine cu matemtica e mai greu n.r.) mi-a adus aminte de BAC 2001 şi de examenul de la Limba Română, oral. (BAC din 5 materii, 6 examene. Cu o lună şi un pic înainte de BAC, MINISTERUL, consultaţi M.OF. din perioada respectivă că şi-a schimbat denumirea des, introduce la proba de Limba Română oral, subiect obligatoriu, text la prima vedere n.r.) M-am pierdut în paranteze. revenind, spuneam că trag subiectul la primul examen din sesiunea de BAC şi citesc, stupefiată, acest text la prima vedere:

"Lucian Blaga e mut ca o lebădă.
În patria sa
zăpada fapturii ţine loc de cuvânt.
Sufletul lui e în căutare,
în mută, seculară căutare,
de totdeauna,
şi până la cele din urmă hotare.
El caută apa din care bea curcubeul.
El caută apa
din care curcubeul
îşi bea frumseţea şi nefiinţa."

Sub acest text scria aşa:

1. Comentaţi versul "Lucian Blaga e mut ca o lebădă".

2. Identificaţi elementele specifice operei lui Lucian Blaga prezente în text.

Cerinţa 3 nu am mai citit-o şi, pur întâmplător, am văzut că era ceva legat de "La Ţigănci" subiectul II.

După ce am respirat uşor în bancă, vreo 15 minute, mi-a picat proverbiala fisă:

Stai un pic, mie chiar îmi place Blaga.

Pink Martini

Dacă nu a-ţi ascultat Pink Martini până acum, iată un moment bun pentru a începe:

http://www.youtube.com/watch?v=MBoTRF2aK4s&feature=related

Măsura civilazaţiei

„Mãsura civilizaţiei unui popor în ziua de azi este o limbã sonorã şi aptã de a exprima prin sunete, noţiuni, prin şir şi accent logic, cugete, prin accent etic, sentimente. Modul de a înşira în fraze noţiune dupã noţiune, o caracteristicã mai abstractã ori mai concretã a noţiunilor în sine, toate astea, dacã limba e sã fie naţionalã, sunt ale limbii, cãci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om sã vorbeascã nemţeşte, de exemplu, cu material de lexic unguresc. Afarã de aceea, civilizaţia unui popor constã cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecãri umane care sunt necesare tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, sãraci ori bogaţi, acelor principii care trebuie sã constituie fundamentul, directiva a toatã viaţa şi a toatã activitatea omeneascã. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care sã le fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Cãci clasa inteligentã numai nu constituie civilizaţia, care este şi trebuie sã fie comunã tuturor pãturilor populaţiei. Sunt popoare ce posedã o respectabilã inteligenţã înaltã, fãrã ideea de a fi civilizate; sunt altele care, fãrã inteligenţã înaltã, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei. ştiinţele (afarã de ceea ce e domeniu public) trebuie sã prezinte lucrãri proprii ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasã trebuie sã fie oglinzi de aur ale realitãţii în care se mişcã poporul, o coardã nouã, originalã, proprie pe scena cea mare a lumii. Legislaţia trebuie sã fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusã în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege sã nu contrazicã spiritual acelora. Industria trebuie sã fie a naţiunii aceleia şi trebuie pãzitã de concurenţã, iar purtãtorul ei, comerţul, sã o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrãneşte pe industriaş şi îmbracã pe agricultor, trebuie asemenea sã fie în mâinile aceleaşi naţiuni. Declarãm a înţelege, deşi nu concedem ca cineva sã fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brutã, ori alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar sã fim ser vitorii... cui?”

(Mihai Eminisecu, publicistică, fragment din Echilibrul)

Despre imagine şi stil cu Nicolas Vartan (III)

Rep.: Dacă magazinele din România nu sunt bune, unde facem cumpărăturile?

N.V.: Cei peste 150 de clienţi cu care am lucrat la Bucureşti în ultimii doi-trei ani au înţeles foarte bine şi nici nu mai vor să audă de România. Cumpărăturile se fac la Paris, la Milano, la New York, pentru că sunt mult mai ieftine, sunt de marcă şi ai garanţia unei calităţi care te serveşte multă vreme. În România, în schimb, mai există posibilitatea să îţi faci haine la comandă, ceea ce nu mai există în occident pentru că costă sume fabuloase. Ori aici încă se poate, mulţi oameni au maşini, ştiu să coasă, deci nu e mare lucru pentru că materiale sunt. Nu contează atât de mult de unde ai cumpărat ceva, ceea ce contează este să-ţi stea bine. Haina, în sine, nu are nicio valoare. Dacă ea te serveşte şi îţi serveşte cauza atunci capătă o funcţionalitate, altfel nu are niciun sens. Absolut niciun sens. Am renunţat de mult la podoabe şi la reguli somptuoase şi la ornamentaţie pentru că nu mai e nevoie. Viaţa este altfel. Trebuie să ţinem cont de progresul şi de evoluţia socială, de evoluţiile psihologice, de schimbările economice.

Rep: De fapt, ce reproşezi societăţii româneşti?

N.V.: Nu se simte nicăieri dinamism, optimism, acţiune, activitate, unde este senzualitatea. Chiar dacă nu vorbim despre profesie, vorbim despre individ, ca să se simtă bine, să se simtă înţeles, să se simtă iubit, să fie văzut, să nu fie şters în mulţime. Când vorbesc cu oamenii observ că nu sunt conştienţi poate, dar spun Doamne e aşa un lucru nepaipomenit, pentru că îţi schimbă viaţa. Spun da, dar dumneavoastră de ce nu vă gândiţi pentru că de aceea sunt consilieri în jurul nostru ca să ne ajute, să luăm pe scurtătură drumul şi să ajungem acolo unde vrem.

Rep: Ce reguli de bază ar trebui să urmărim?

N.V.: Întotdeauna trebuie să-ţi pui întrebările corecte. Cine sunt? Câţi ani am? Unde merg? Numai aşa poţi să asiguri echilibrul cu locul unde te duci, cu oamenii cărora te adresezi şi ce vreau să obţin prin acţiunea pe care o fac. Care este mesajul pe care vreau sa-l transmit. În funcţie de asta poţi să şti exact ce trebuie să faci şi ce nu trebuie să faci. Trebuie să fi sincer cu tine. Trişarea nu funcţionează niciodată.

Rep: Trebuie să fii mereu la modă?

N.V.: Moda intervine în imaginea de sine la sfârşit. Înainte de toate este cunoaşterea de sine. Trebuie să ştii exact cine eşti, ce fel de morfologie ai, în funcţie de tipurile de morfologie prinicipală care există. De exemplu, la femei idealul de morfologie este clepsidra, asta înseamnă că umerii şi şoldurile sunt echilibrate şi talia este marcată. În funcţie de acest lucru ştim cum să ne îmbrăcăm, cum să echilibrăm lucrurile. Dacă nu avem această morfologie, care nu există la 90% din populaţie, atunci aducem corectările necesare, prin croi, prin culoare, prin volum, prin imprimeuri, prin calitatea texturii materialului s.a.m.d. Totul se poate face, nu e niciun secret, nu am inventat nimic. De când e lumea lume aceste lucruri există, dar nu sunt puse conştient în servirea persoanei, asta este problema, cu atât mai mult cu cât suntem o lume globalizată şi amestecată ne adresăm oamenilor care nu au aceeaşi educaţie şi cultură cu noi. Nu au fost la aceeaşi şcoală cu noi, în satul nostru şi nu au aceleaşi reprezentări simbolice sau nu au aceeaşi vectori de imagine ca noi. Atunci trebuie să putem comunica cu toată lumea, să convingem pe toată lumea. Nu numai atât să convingem, trebuie să anticipăm şi să influenţăm cu eleganţă în favoarea noastră ca să obţinem ceea ce ne dorim. Avem un scop, dacă nu avem niciun scop nu avem de ce să discutăm despre imagine pentru că nu e nici bine, nici rău. Nu aceştia sunt termenii că e bine sau nu e bine. E convingător sau nu e convingător, e credibil sau nu e credibil. Te-a făcut de râs sau nu te-a făcut de râs. Trebuie să urmărim aceşti indici în fiecare secundă. Când nu vorbim, înainte de a spune „Bună Ziua”, deja am spus aproape totul despre noi.

_Va urma _

Despre imagine şi stil cu Nicolas Vartan (II)

„Oamenii politici din România au sărit câteva etape de educaţie”

Rep.: De ce trebuie să înţeleagă oamenii politici ce este un consilier de imagine?
N.V.: În general oamenii politici din România au sărit câteva etape de educaţie. Asta este problema. Dacă nici măcar astăzi nu există funcţia de consilier de imagine personală la ministere, instuţii şi la persoanele publice, în general. Mă întreb ce curaj au ca să se expună în media când ei ştiu foarte bine că nu funcţionează când un vot depinde de imaginea ta. Mereu povestesc această mică anecdotă de la alegerile din SUA când a fost ales Kennedy preşedinte. Situaţia era următoarea: Nixon, adversarul său era un om cu greutate şi experienţă iar Kennedy era un necunoscut, un playboy, nu-l cunoştea nimeni, zâmbea frumos şi era bronzat, dar în rest nu avea nimic la activ greu, politic vorbind, era un necunoscut. Nixon era foarte bolnav, tocmai ieşise din spital şi arăta ca dracu la interviul televizat, celebrul interviu televizat. Toată lumea se aştepta ca câteva sute de mi de americani să treacă de partea lui Kennedy dacă va reuşi la interviu. Consilierii de imagine i-au recomandat să-şi schimbe cămaşa pentru că, la acea oră, televiziunea era alb-negru iar el avea cămaşă albă. Aceştia i-au spus că această cămăşa o să-i taie gâtul la televizor. I-au recomandat o cămaşă bleu pentru ca trecerea de la corp spre faţă să fie mai discretă şi să nu apară şters pe micul ecran. A acceptat cu greu acest lucru. Apoi nu a vrut să se machieze şi îi sclipea faţa. Asta creează un discomfort spectatorului şi poate denota fie că respectivul nu e sigur pe el, fie că are emoţii sau chiar o lipsă de igienă. Până la urmă a acceptat să-şi pună un pic de pudră pe faţă. Toate aceste lucruri au făcut ca în acea seară, când s-au numărat voturile câteva milioane au trecut de partea lui Kennedy. Sigur nu doar din cauza asta, dar asta a fost esenţialul. Lumea era sătulă de război şi de bătrâni care nu-i duc nicăieri.

Rep.: Cum vezi stilul românilor?
N.V.: Cei din străinătate sunt mult mai conştienţi de importanţa imaginii în reuşita unei cariere, în reuşita unui discurs, în orice demers profesional sau personal pe care îl faci şi nu îşi permit să facă gafe. În România, şi se ştie foarte bine lucrul acesta, este o societate de tip second-hand. Nu ştiu ce au făcut 20 de ani pentru că este imens, este o generaţie în care nu se vede nimic. Eu totdeauna am spus că suntem un popor „pitoresc” şi m-am săturat să nu te creadă nimeni sau să-ţi pună la îndoială competenţa ta ca profesionist şi ca specialist în orice ar fi când te vede cum arăţi. Ca un cerşetor, ca un om care nu judecă. Toată strada românească şi toată televiziunea românească, pentru că cea mai bună metodă să înţelegi unde se situează o ţară ca nivel de standard de viaţă, de calitatea comunicării, de unitate, de integrare socială, arată un popor înapoiat, care a fost oprit din istoria lui câteva zeci de ani, şi apoi acum am trecut la o chestie, deşi suntem europeni, suntem de fapt nişte păsărele exotice din America de Sud. Toată cultura românului este telenovelă sau falsele vip-uri de 3 lei, inculte şi cu fundul gol de la TV.

Rep: Care este cea mai mare greşeală pe care un om politic o poate face, din punct de vedere al vestimentaţiei?
N.V.: Nu se poate ca oamenii politici să apară la televizor în mânecă scurtă. Este indamisibil, cum să te îmbraci într-un lucru care nu există. Cămaşa cu mânecă scurtă este un lucru pentru viaţa privată sau este pentru uniforme. Niciodată un om nu-şi poate permite să apară în faţa nimănui într-o chestie profesională în cămaşă cu mânecă scurtă. Dacă vrei să fi schic pentru că trebuie să ţinem ochii pe tendinţe şi să trăim în epoca noastră, poţi să pui un polo, tricuo cu guleraş şi cu un costum de in şi este ok. La bărbaţi este interzis.

Rep: Reproşezi străzii varietatea sau uniformitatea?
N.V.: Strada este uniformă. Toată lumea are panaloni trei sferturi. Toţi sunt diformi, pentru că nu au nicio noţiune despre ce înseamnă silueta, iluzia optică, cum se lucrează cu culoarea care este o armă extraordinară în comunicare. Dacă o foloseşti prost nici nu exişti, eşti şters din faţa omului. Dacă şti să o foloseşti te susţine fără prea mari eforturi pentru că vorbeşte în locul tău. Orice culoare trasnmite un mesaj subliminal. Chiar dacă ai aceste noţiuni şi de duci să faci cumpărături nu au ce să cumperi pentru că nu e decât o turcismă şi o ucraineană, un second hand. Nu se poate.

_va urma_

Despre imagine şi stil cu Nicolas Vartan (I)

Nicolas Vartan este consilier de imagine şi spune nişte lucruri de care toţi ar trebui să ţinem cont.

Publicat în Zi de Zi, joi 21 iulie. Partea a doua mâine :P

Reporter: Cine este Nicolas Vartan?

Nicolas Vartan: Eu am fost cândva aici student, cu atâţia ani în urmă că mi-e ruşine să mă gândesc câţi, am terminat în 1985 Institutul de Teatru şi apoi am plecat în stagiatură. După evenimentele din 1989 care nu au avut loc. Pentru că m-am săturat să aud în România de Revoluţia care nu a avut loc. Ce Revoluţie, lovitură de stat şi ar trebui să se schimbe în titulatură pentru că nu este credibil. Eu am fost la Timişoara şi ştiu despre ce vorbesc. După 1989 am plecat la Munchen ca să fac interviuri la Europa Liberă şi după aceea am spus, m-am săturat! Câtva timp va fi urât în România, mai bine plec în străinătate să-mi completez studiile. Aşa am ajuns la Paris şi de 22 de ani aproape locuiesc acolo. Am înţeles repede că în străinătate, dacă nu eşti născut acolo, din meseria de artist nu poţi să trăieşti. Problema este neînţeleasă de oamenii din afara occidentului. Aici noi ne plângeam în timpul comunismului şi spuneam că nu e bine, că ne-am săturat, că nu se poate, dar, paradoxal totuşi, aici aveam un statut privilegiat. Acolo în occident artiştii nu au niciun statut social. Sunt consideraţi saltimbanci. E o viaţă precară, mizerabilă, trebuie într-adevăr să-ţi doreşti să faci asta şi mai mult de atât dacă nu ai un sprijin financiar, material în familie pentru că trebuie să ai ce să mănânci şi aşa mai departe, nu poţi să faci nimic. Eşti mort. Atunci am zis mai bine îmi invetez o meserie.

Rep.: De la actor la consilier de imagine?

N.V.: Dacă nu eram actor nu aş fi putut niciodată să fac consiliere de imagine pentru că este singura profesie care te învaţă cum să-ţi stăpâneşti corpul, cum să faci mişcările ca să fie echilibrate cu discursul verbal. Care este imaginea ta? Să ai conştiinţă despre asta. Să te mobilizezi şi să pui în aplicare ca să ştii ce-ţi doreşti. Trebuie să lucrezi cu tine. E singura meserie, poţi să fii contabil, medic şi nu-ţi cere nimeni decât să fii un bun profesionist. Ori aici tu eşti elementul cu care lucrezi în întregime, corpul tău fizic şi psihic.

Rep.: Ce înseamnă consilier de imagine?

N.V.: Consilier de imagine înseamnă, de fapt, o persoană care trebuie neapărat să aibă statut interdisciplinar. Este obligatoriu să ştii puţină psihanaliză, puţină sociologie, puţină psihologie, istoria costumului, estetică, teoria culorii, mai ales arta comunicării pentru că, foarte repede după ce facem nişte teste, ne dăm seama că noi avem despre noi o anumită imagine şi că ceilalţi au o altă imagine şi nu neapărat aceeaşi. Iar dacă mai complicăm cu a treia persoană, vom vedea că din nou apar alte lucruri diferite. Dacă ne-am gândi că sunt două sfere din care una este imaginea de sine, imaginea interioară iar cealaltă imaginea exterioară, cea pe care o acordăm societăţii, aceste două sfere uneori se intersectează, alte ori sunt foarte depărtate iar ideal ar fi să se suprapună. Asta este munca consilierului să suprapună cele două sfere în aşa fel ca imaginea noastră pe care o prezentăm celorlalţi să nu contrazică discursul nostru verbal. Altfel nu suntem credibili.

Rep.: Este ambalajul mai important decât conţinutul?

N.V.: Când avem în lumea în care trăim 20 de secunde pentru a face o impresie, nimeni nu ne va acorda a doua şansă dacă în primele 20 de secunde nu suntem convingători. Pentru nişte stereotipii sociale cu care toţi funcţionăm este nedrept să plăteşti în viaţă tot timpul oale sparte pentru că nu şti de ce nu funcţionează. O imagine bună nu înlocuieşte o competenţă profesională, dar în lipsa imaginii vedem în fiecare zi cariere eşuate, discursuri neînţelese, comunicări greoaie, agresivităţi, violenţe. Asta deoarece creierul nostru primeşte informaţii contradictorii. Una spunem pe gură şi alta spunem vizual. Limbajul vizual înseamnă 93% din comunicarea noastră. 7 % contează cuvintele. Toţi oamenii îşi închipuie că discursul şi cuvintele sunt cele mai importante. Nu este adevărat, cum spui aceste cuvinte este important. Asta se va reţine.

_va urma_

Tot despre unghii, de data asta cu bărbaţi

Despre unghiile la bărbaţi nu am prea multe de comentat. Nu mă deranjează decât dacă sunt netăiate de dinaintea erei noastre şi cu resturile ultimelor activităţi pe dedesupt. Am totuşi o nelămurire. De ce îşi lasă unii unghia de la degetul mic de la mână să crească la nesfârşit şi pe restul 9 le taie?

Jur că-mi plac unghiile!!!

Recunosc! Am o problemă cu unghiile mele. Le rod. Prost obicei, ştiu şi, dacă din întâmplare uit cumva, sunt destui care să-mi aducă aminte lucrul ăsta. Acestea fiind spuse şi cu riscul de a-mi ridica femeile în cap vreau să scriu despre unghii. În urmă cu ceva ani, când criza nu-şi arătase colţii, vinerea era seara fetelor. "Gaşca" de câte 7 sau 8 gagici mergeam în oraş, ba la un restaurant, ba prin club sau amândouă. Într-o astfel de seară am decis să mergem "La Mitică". La un moment dat, una dintre prietenele mele o întreabă pe o alta: Tu unde mergi la unghii? Acolo în gang? La auzul acestor cuvinte am avut convingerea fermă că va urma o discuţie lungă la care eu nu voi lua parte. În următoarele zeci de minute, nu ştiu câte zeci, din punctul meu de vedere puteau să treacă 10 ore, am aflat tot ce nu vroiam să ştiu despre acest subiect. Unde, cine, ce modele face, cât costă. Unghii false. Înţeleg, desigur, perfect de ce femeile au obsesii cu chestiile astea. Motivele nu sunt foarte departe de meşe, machiaj, vopsit de păr, tocuri, fuste, ciorapi, implanturi, liposucţii şi lista poate continua lung şi bine. Fiecare cu piticii lui, spun eu, şi nu mă bag în piticii celorlalţi. DAR, nu pot să înţeleg ceva. Nu s-a ajuns cam prea departe? Pe bune. Ţine-ţi minte cum ziarele promovau tineri scriitori publicând romane în seriale scurte? În curând vom avea unghii false digitale pe care vei putea citi întregi romane, la fel de digitale sau blogurile unora cu pitici. Poate nici nu e o idee rea. Se mai cultivă nişte Pitzi?

Critică...sau nu?

Mi-am propus, după o serie de depresii şi căderi nervoase, să nu mă mai enervez pentru că oamenii sunt cretini. Nu ai cum schimba asta, din nefericire. Din dorinţa de a nu mai acorda atenţie acestor fiinţe care ţin neapărat să ne spună cam tot ce le trece prin cap, am încercat să scriu despre fashion şi alte minunăţii. Nu prea a funcţionat. În primul rând pentru că nu mă pasionează foarte tare să scriu despre cât de prost se îmbracă unii sau despre lipsa de gusturi a altora. Fiecare cu plăcerile lui, nu poţi să te bagi în gustul omului. Dacă unuia îi plac şosetele albe cu firma la vedere asortate la pantofi negri de lac asta e. Nu îl poţi convinge că e de prost gust şi acum, pe bune, nu stau să fac educaţie nimăui. Oricum o dăm tot la educaţie ajungem şi, implicit, la subiectul care mă irită cel mai tare în ultima vreme. După "dezastrul" de la BAC s-a trezit populaţia să critice. Vrei să te dai deştept, critici sistemul de învăţământ. Că elevii nu ştiu cum sunt, că profesorii aşa şi pe dicolo, că administratorii nu mai ştiu ce fac, că univeristăţile sunt o afacere. Lista de critici este lungă şi, recunosc, unii au motive întemeiate. Eu nu înţeleg ceva. 99,9% dintre noi ne-am format în acest sistem de învăţământ. Indiferent de perioada în care ne-am efectuat studiile, probleme în sistem au existat mereu. Pe de altă parte eu nu am auzit vreun român să nu spună că "noi suntem cei mai deştepţi. Ăia din alte state nici nu ştiu unde e România pe hartă. luăm pe oricine ca nivel de intelect" şi alte asemenea afirmaţii. Acum se pare că sistemul scoate numai tâmpiţi. Nu mai pricep nimic. Pe FB cineva comenta despre locurile cu taxă la univeristăţile de stat. Aşa şi? Da sistemul universitar începe să semene cu o afacere, dar asta nu înseamnă că toţi absolvenţii de studii superioare sunt tâmpiţi sau şi-au cumpărat diploma. Da, există elevi analfabeţi care nu au ce căuta în băncile şcolilor, dar nu sunt toţi aşa. În loc să vorbim de vârfuri şi să facem tot ce putem pentru a remedia neajunsurile noi dăm cu piatra. Halal!

Din nou despre fashion....de data asta cu bărbaţi

Mult distintinşi domni,

Vara e cald, de obicei, şi înţelegem perfect că picioarele transpiră în şosete şi pantofi sau tenişi sau ce vreţi. Personal am sincer o problemă cu bărbaţii care poartă sandale, dar asta e. Nu putem să interzicem asta acum. Sfatul pe care l-am dat ieri pentru femei e valabil şi la băărbaţi. NEVER EVER nu vă luaţi şosete la sandale, chiar dacă au logo de firmă pe ele. Pe bune, nu se face. Şi aveţi grijă la pedichiură dacă tot vreţi să ne arătaţi degetele de la picioare.

Nu pot să cred că scriu de fashion pe blog!

Mult stimate doamne, distinse domnişoare,

Pe bune, NEVER EVER pantofii decupaţi sau sandalele de orice fel, oricât de fashion ar fi nu se poartă cu CIORAPI. PE BUNE!!! Am înţeles că e răcoare afară. Purtaţi pantofi închişi dacă vreţi să luaţi ciorapi. Până şi eu ştiu asta şi chiar nu mă pasionează moda.

Cine va schimba lumea?

Cei de la Antena 3 au adus luni şi marţi seara în faţa telespectatorilor o serie de elevi, absolvenţi de clasa a XII-a şi cu BAC-ul luat cu note de peste 9.00. Am remarcat la aceşti elevi, care, între noi fie vorba, l-au încurcat de câteva ori pe Gâdea cu răspunsurile lor, acelaşi entuziasm, aceeaşi dorinţă de a schimba lumea pe care o aveam şi eu la vârsta cu pricina. Foarte Bine! Speranţa moare ultima, spune o vorbă din popor.

Când am terminat clasa a XII-a credeam că generaţia mea va schimba lumea. După şapte ani de studii superioare şi după vreo 10 ani de la BAC constat că nu s-a schimbat mare lucru. Că noi, cei care acum 10 ani visam la ceva mai bun nu am reuşit. E uşor să dai vina pe sistem. Oare fiecare în parte am făcut destul? Am făcut tot ce am fi putut?

Poate o vor face ei, poate nu.

O mică diferenţă de mentalitate

Unul dintre motivele găsite de unii pentru "dezastrul" de la examenul de BAC din acest an a fost prezenţa camerelor de supraveghere. Mai bine zis, explicaţia notelor proaste ar fi că elevii s-au intimidat de prezenţa acestor camere şi au ajuns chiar să confunde "Patul lui Procust" cu "Palatul lui Procust". Dacă aş fi dat acum BAC-ul şi aş fi luat o notă proastă aş fi folosit, probabil, aceeaşi scuză. Desigur, părinţii ar fi acceptat explicaţia mea.

În altă ordine de idei, la Monaco, Cannes şi Nisa totul este supravgheat. Plaja, aleile, străzile oriunde te întoci pac o cameră stă cu ochiul pe tine. Şi nu se fură, nu. Oamenii îşi lasă "averile" pe plajă în timp ce iau masa sau fac excursii şi nu dispare nici măcar un prosop de picioare. Cu toate acestea nimeni nu se simte lezat. Nimeni nu urlă că se porneşte de la prezumţia de vinovăţie. Nimeni nu se intimdează şi uită pe unde trebuie să treacă strada.

M-am saturat!

Stimaţi concetăţeni,

În Decembrie 1989 când la televizor se difuza „uciderea dictatorului” stăteam ascunsă după un fotoliu şi plângeam. Eram pionier de numai câteva săptămâni şi „ororile regimului comunist” nu reprezentau pentru mine decât trei cuvinte fără prea mult înţeles. În şcoala generală, liceu, facultate, de câte ori se „reforma” ceva în sistem mama îmi spune că suntem generaţia de sacrificiu. Trecerea de la un sistem la altul necesită o generaţie de sacrificiu. Au dat BAC-ul peste cap, admiterea la facultate şi absolvirea acesteia sunt mai mult o formalitate şi câte şi mai câte. Prea multe pentru a avea chef să le enumăr. După ce Preşedintele României deschis uşa discuţiilor despre reorganizarea teritorială, după ce acelaşi Preşedinte al României a jignit Casa Regală făcându-l pe regele Mihai trădător, acum nu mai vorbim decât despre rezultatele la BAC. Nu le mai comentez. Nu cred că are sens. Ca un om care nu şi-a dorit vreodată să plece din România pentru a-şi face o viaţă altundeva, ca om care a fost învăţat să-şi iubească ţara (nu regimul sau conducătorul), ca om care înţelege să respecte un alt om chiar şi numai pentru vârstă sau experinţă în viaţă chiar dacă nu e de acord cu părerile sale, ca om care a învăţat că există o diferenţă între a respecta o funcţie sau demnitate şi a respecta persoana care ocupă acea funcţie, ca om care nu se mai regăseşte în mentalitatea zilelor noastre: M-AM SĂTURAT! de România, de români, de clasa politică, de filfizoni care ocupă înalte demnităţi publice, de Moni şi Iri, de manelişti, de TVA-ul de 24%, de salariile de 800 de lei cu studii superioare, de perle la BAC, de tot. În 20 şi ceva de ani „generaţia de sacrifiu” a devenit depresivă. De fapt, scârbită!