vineri, 21 decembrie 2012

No other comment

Filosofii, cred, ne spun că a greşi este omenesc. În micimea noastră ne consolă adăugând că a ierta este divin. Dar nici greşeala, nici iertarea nu pot exista una fără cealaltă. De ceva vreme, chiar dacă nu la intervale regulate, văd că unii se tot înţeapă. Dau şi primesc cu dezinvoltura unor adevăraţi boxeri profesionişti. Doar că „mişcările” lor sunt departe de a fi profesioniste. Şi chiar dacă am putea avea o dezbatere întreagă legată de natura divină a iertării sau de cea umană a greşelii, în cazul de faţă nu cred că vreunul e mai mult sau mai puţin divin. Nici mai mult sau mai puţin uman. Doar oameni mici. Oamenii pot şi trebuie cred eu să aibă păreri diferite, acelaşi subiect poate fi văzut din multe perspective şi atât timp cât acestea sunt analizate din punctul de vedere al argumentelor pro şi contra toată lumea are ceva de învăţat. În ultimul timp, însă, se pare că de la tălpică la opincă moda e să ataci, personal, să-ţi alegi adjectivele cele mai urâte care pot caracteriza o persoană. Cred că suntem singura ţară din lumea asta în care Preşedintele şi Primul Ministru au făcut un pact prin care se obligă să se adreseze unul altuia respectuos. Şi să nu-şi facă publice caracterizări denigratoare. Peştele de la cap se-npute, nu? Ei bine mai avem şi noi cunoştiinţe care se pare că nu pot „coabita” nici măcar în mediul virtual. Totuşi o urmă de respect ar fi de apreciat. Că doar ne credem ce va mai deştepţi decât ei.

sâmbătă, 15 decembrie 2012

despre o poveste ce nu poate fi încă scrisă

Mă obsedează o poveste. Am spus-o, cred, de mii de ori. Am început la un moment dat să o scriu. Dar nu a fost să fie. Poveştile fără sfârşit sunt greu de scris. Se derulează constant într-un colţ de suflet şi nu-şi găsesc punctul. O ştiu pe de rost. Îi cunosc fiecare detaliu, fiecare cută, fiecare cuvânt. Ştiu datele, zilele, lunile. Ştiu când şi cum a început. Povestea asta are ochi, are buze, are mâini, are şi pistrui uneori. Are o viaţă a ei şi un corp al ei. Are tot, chiar dacă, gramatical, povestea asta a fost. Au trecut ceva ani de-atunci, în seara asta, însă, trecutul s-a topit în prezent. Şi povestea a revenit. Cu fiecare detaliu, un glob, o beteală, pieliţe rupte la unghii, cafea, zăpadă, scrisori de departe, un drum lung cu trenul într-o noapte de iarnă...documentare despre maimuţe. La un moment dat povestea asta nu se va mai roti, va deveni o filă pe care se aşterne praful, o foaie îngălbenită dintr-o carte pe care nu ai mai citit-o demult. Până atunci am să continui să încerc să o scriu. Când voi reuşi se va pierde şi va rămâne, nu numai gramatical, în trecut. Povestea ar trebui să aibă două personaje principale. Din păcate sau poate din fericire a avut mai multe. Ar trebuie să înceapă cu „A fost odată”, dar a începe cu „Este o zi de toamnă.” Ar trebuie să se termine să o pot scrie şi eu, dar revine mereu când mă aştept mai puţin. Vreau să o rup din mine şi să o pun pe hârtie. Dar pentru asta trebuie să mă rup pe mine. Să scriu cu lacrimi şi să stropesc foaia cu suc de lămâie pentru ca literele să devină vizibile. Are şi poze povestea asta. Ar putea fi o carte de colorat, dar nu pentru cei mici, chiar dacă personajele nu erau departe de copilărie. Are şi vise. Are şi dragoste şi trădare şi aventură, are toate ingredientele necesare. Are secrete. Are simboluri. Are toane şi lacrimi şi haos şi disperare. Păstrez un caiet aparte pentru povestea asta, dar l-am ascuns. Acum îl ţin în braţe.

joi, 13 decembrie 2012

...perpetuum mobile...

Sting ţigara în scrumiera plină şi foaia goală stă în faţa mea...De ce? Talentul tău este inspiraţia mea..o declaraţie ce poate însemna totul sau...nimic. de data asta nimic. Literele îşi găsesc singure cursul pe tastură şi nu eu scriu, ceva din mine le îndeamnă să se aşeze în ordine. Un text ce zace, undeva în mine căutându-şi un drum, chiar dacă, poate, e unul greşit. Să mă abţin? Din nou de ce? Un „de ce?” obsedant care îşi caută poteca de ieşire. Nu există atei, există oameni care îşi neagă credinţa, oricare ar fi ea. În seara asta un eu egoist nu mai poate accepta negarea, nu ca literă de lege. Demonii s-au adunat şi cântă, pentru ultima dată cântă un...refren de undeva de sus de pe dealuri. Auzit printre picăturile unei comedii del arte prost reînviate. Am îngropat tot ce era de îngropat, am trăit aproape tot ce era de trăit. Sau nu? Mai avem ceva de degustat? O pereche de bocanci, un sul de lână, cinci cravate atârnate de clanţa uşii, zece cărţi începute şi neterminate. Câteva filme văzute şi golite de semnificaţie. Câteva iluzii aruncate...unde? la ce coş?...doar facem colectare diferenţiată. Sticlă, hârtie, plastic. Cioburi care dor, bileţelele lăsate prin casă, ambalejele care îşi aşteaptă locul în gunori. Şi încă o ţigară...nu e ultima. Prea multe frustrări pentru un singur fum. Trăim dintr-o frustrare-n alta, le consumăm într-un gând, dar nu încetăm...nu ne oprim, nu avem cum...continuăm să iubim...

miercuri, 14 noiembrie 2012

Carla ne scrie despre iubire

Te iubesc! “Două cuvinte care schimbă totul. Îţi schimbă starea de spirit, îţi schimbă viaţa, îţi schimbă gândirea, te schimbă pe tine ca persoană. Tu ce simţi când spui cuiva “te iubesc”? Simţi că sufletul îţi zburdă de fericire? Simţi că ai ţopăi prin casa de bucurie şi că nimeni şi nimic nu e mai puternic decât tine în momentele acelea? Ce simţi când îţi spune cineva ”te iubesc”? Te simţi cel mai frumos copil din întreaga lume? A IUBÍ - . 1) (persoane de sex opus) A trata cu sentimente de dragoste. 2) A trata cu un deosebit atasament sufletesc IUBÍRE -. 1) v. A IUBI și A SE IUBI. 2) Sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; dragoste; amor. 3) Atașament sufletesc (simpatie, prietenie, afecțiune) puternic față de cineva sau ceva. După cum ştim cu toţii, există mai multe tipuri de iubire. Iubirea faţă de părinţi, iubirea faţă de fraţi, faţă de copii, iubirea faţă de prietenii adevăraţi şi să nu uităm de simpaticele animăluţe care şi ele se bucură de iubirea noastră, a oamenilor. Însă iubirea care ne luminează sufletul şi fără de care nu putem exista este cea faţă de partenerul nostru de viaţă. Atunci când iubim ne simţim euforici de parcă nu ar exista nimic care să ne trezească din mrejele dragostei. Totul este colorat în jurul nostru, toată lumea e veselă şi ajungem să facem tot feluri de lucruri ţăcănite, din dragoste. Te iubesc pe toate limbile Pământului, dar mai ales pe limba mea. Singurul fel în care te iubesc este felul meu. Nu există doi oameni care să iubească la fel, unul dintre parteneri întotdeauna iubeşte mai mult. Oarecum e bine pentru că altfel nu ar exista sentimentul de completare, dar în acelaşi timp e şi trist pentru că unul din parteneri se simte uşor neîndreptăţit că oferă mai multe sentimente decât primeşte. Asta nu e deloc o problema, aş spune. Mi-a spus cineva ”învaţă să te bucuri pentru că oferi, nu pentru că primeşti”. Este un sentiment fantastic de plăcut să oferi, atunci când o faci din suflet. Sunt o sută de moduri de a spune cuiva “te iubesc”. Putem lăsa bileţele prin casă, ne putem împletici picioarele prin pat, putem găti din dragoste, putem scrie numele persoanei iubite pe nisipul de pe plaja mării, etc. Personal consider că există un singur mod fizic în care să spui aceste două cuvinte – îmbrăţişarea sinceră." Carla

luni, 12 noiembrie 2012

Să-ţi spun ce este dragostea adevărată?

În urmă cu ceva timp Carla îmi scria un text despre iubire. Sincer, nu-l mai găsesc şi, recunosc, ăsta este un subiect greu de abordat. Am să o rog să-mi mai trimită o dată textul ei, dar azi am decis să scriu eu. Şi nu e deloc uşor. Aş vrea să evit şabloanele. Mai ales că în acest domeniu sunt cu nemiluita. Dacă te apuci să cauţi în îţelepciunea altora vei găsi multe definiţii, multe experienţe însumate în vorbe de înţelepciune. Dar, până la urmă, fiecare simte altfel. Aş puta acum să scriu pagini întregi, să vorbesc în ele despre diversele tipuri de iubire. Despre iubirea aceea solidă care se traduce atât de des în prietenie, despre nevoia de a consuma fiinţa celuilalt, de a o absorbi în tine pentru a te simţi întreg, despre iubirea de mamă pe care o simşi acut atunci când ţi-e rău şi proverbiala mâncare făctuă de mama te vindecă de orice. Acest sentiment cretin are atât de multe forme încât ar deveni obositoare enumerarea lor. Nu vreau nici să critic, nici să ridic în slăvi acest sentiment, indiferent sub ce formă s-ar manifesta nu putem scăpa de el. Dharles Dickens în Marile Speranţe: "Să-ţi spun ce este dragostea adevărată? E credinţă oarbă, e umilinţă fără preget, supunere şi dăruire împotriva ta însuţi, împotriva lumii întregi. Dragostea înseamnă să îţi dai inima şi sufletul întreg celui care ţi le va zdrobi."

luni, 22 octombrie 2012

Carla ne scrie impresii din Anglia

Endless youth Era o pauză între cursuri. Stăteam la restaurantul hotelului la care eram cazate şi urma să luăm masa de prânz. Singura masă ocupată era cea la care stăteam noi,4 cursante. Eram cu toate "apăsate" şi adormite de vremea ploioasă din acea zi, plictisite de cursurile de business english şi probabil plictisite una de cealaltă. Fiecare din noi eram cu gândul acasă. La familie, la copii, la iubit, la supa făcută de mama şi cu siguranţă la patul de acasă. Ploua într-una de azi dimineaţă şi nici măcar o plimbare la magazine nu puteam face la terminarea cursurilor. Poate va fi mai frumos spre seară. Se face ora 12:30 şi restaurantul se umple de localnicii din Bromley, care vin zi de zi la masa de pranz şi cină. Aceşti clienţi fideli sunt oameni cu vârste cuprinse între 50 şi 80 de ani. Azi a fost girls day out Azi au venit doar doamne. Toate aranjate, frumos îmbrăcate doar în culori vii, coafate, parfumate. Erau optimiste, bucuroase că au ajuns la bătrâneţe şi o trăiesc încântate. Se cunosc cu tot staff-ul hotelului şi al restaurantului. Ospătarii le sărută pe obraz, le cunosc pe nume şi ştiu deja care ce şi cum mănâncă. Sunt cu toţi o familie. Am ieşit la o ţigară în afara clădirii (pt că William de la recepţie a zis că mă amendează dacă mă prinde că fumez în cameră sau oriunde altundeva decât afară) când una dintre doamne a ieşit şi mi-a spus: "o să te laşi tu într-o zi şi eu am făcut-o" . Mi-a povestit că a fumat de la 20 de ani până la 50, dar s-a plictisit şi a renunţat. Mă uitam la ea cu admiraţie...era atât de cochetă. Acum avea în jur de 70 de ani şi încă se vedeau urme de frumuseţe pe faţa ei. Avea rimel şi o dungă subţire la ochi, purta o haină Burberry şi mirosea a parfum scump (ca să vezi ce spirit de observaţie am). Am intrat în vorbă şi cu prietenele ei şi spuneau că ele se întâlnesc o dată pe săptămână şi ies la pranz. Mi-au povestit şi de petrecerile de Crăciun pe care le organizează şi cum dansează ele până dimineaţa. Erau mortale :) Într-o altă seară din zilele trecute a fost un fel de party mai soft, tot cu bătrânei. Veneau cupluri ţinându-se de mână la 70-80 de ani, socializau cu alţii de vârsta lor, se distrau, beau vin şi bere, era o altmosferă foarte plăcută. O imagine de neuitat, cel puţin pentru mine. Ar fi minunat, chiar de vis, ca toate cuplurile din lumea asta să se iubească atât şi să fie la fel de uniţi ca şi cei pe care i-am vazut aici, în Bromley. Toate astea mă duc cu gândul la diferenţa de cultură şi de nivel de trai dintre "bătrânii" noştri şi cei de aici. Aceştia sunt vizibil bucuroşi că şi-au făcut un rost în viaţă, că şi-au ajutat copiii, i-au crescut, i-au căsătorit şi acum le-a venit rândul lor să se simtă bine. Textul meu nu va schimba nimic, nu va schimba mentalitatea bătrâneilor români ( deşi aş vrea, ar fi şi ei mai fericiţi) e doar o mică poveste despre ceea ce am vazut aici. Probabil că nu se întâmplă asta în toată Londra (pentru că în rest am văzut doar tineret, de toate tipurile, atât ziua cât şi noapte, dar despre asta o să vă povestesc altă dată) dar ar fi minunat ca toţi oamenii de vârsta a 3-a să încerce să îşi mai trăiască viaţa care le-a mai rămas. Este absolut încântător să vezi astfel de oameni care nu se lasă învinşi de bătrâneţe şi boli. O astfel de bătrăneţe îmi doresc şi eu şi vă doresc şi vouă. Carla @ Bromley, London

duminică, 23 septembrie 2012

Exact ce ne mai lipsea

Carla a găsit pe net un articol care arată că inventivitatea umană şi cpacitatea acestei specii de a se adapta la viaţa socială poate atinge cam orice limite. Este vorba despre o şcoală de prostituţie. Eu personal sunt de acord cu legalizarea prostituţiei chiar dacă nu cred că trebuie neapărat să ai cursuri speciale pentru a practica meseria asta. Sunt de acord cu legalizarea pentru că e mai bine ca aceste lucruri să se desfăşoare într-un cadru organizat, bine supravegheat din care să intre şi la bugetul de stat decât să fie lăsat la voia sorţii şi a clanurilor mafiote aşa cum se întâmplă azi. Carla ne scrie despre cum vede ea această şcoală de prostituate. Eu mă întreb un singur lucrur: oare e suficient bac-ul profesional pentru a te înscrie la cursurile astea sau e ok chiar şi cu zece clase? „De ce mă mai mir nu ştiu. Dacă s-au scris cărţi despre cum să cucereşti un milionar imediat după căsătoria Monicăi cu Iri de ce nu s-ar face o şcoală care să te înveţe cum să te prostituezi? Era exact ceea ce lipsea omenirii în general. Şcoala de prostituţie Am citit un articol în care se scria aşa: ”O firmă din Spania abordează într-un mod ceva mai diferit piaţa muncii, oferind cursuri profesioniste de prostituţie pentru oricine doreşte să înveţe această meserie.” Deci … este ceva în neregulă cu mine şi nu îmi dau seama ..? Să fie lumea chiar atât de „open minded” şi să accepte o asemenea invenţie? Adică mie nu mi se pare ceva normal. Da, prostituate sunt, au fost şi vor fi mereu. Este cea mai veche meserie din lume, dar serios…. Să faci o şcoală de prostituţie? Şi cursurile costă 124 euro, lejer chiar. Vă rog să mă scuzaţi că mă repet dar sunt în stare de şoc. Mă gândesc la faptul că eu îmi doresc copilaşi şi până cresc ei câte invenţii de genul ăsta or să mai fie… Oricum ziarele, revistele glossy, emisiunile de la Tv sunt pline de exemple negative, dar o şcoală de prostituţie…. Parţial de acord Da. Uite aş putea face un compromis cu mine însămi şi să spun aşa: aş fi de acord cu această şcoală de prostituţie( ah, mă zgârie pe creier) dacă ar frecventa-o toate cele care deja practică meseria asta. Cele de la colţuri, cele de pe coridoarele hotelurilor de lux şi nu numai, şi în special cele de pe centură. Aş fi de acord dacă le-ar învăţa igiena personala şi intimă, dacă le-ar învăţa să folosească prezervativul, dacă le-ar explica exact cum stă treaba cu bolile cu transmisie sexuală şi alte câte şi mai câte. “Ceea ce urmează să înveţe în timpul seminariilor sexuale le va fi de mare ajutor practicanţilor acestui curs şi îi va ajuta să "câştige foarte mulţi bani, foarte simplu dar şi foarte repede", specifică firma iberică în anunţurile sale.” Păi chiar aşa. Adică de ce să meargă fetiţele la serviciu? De ce să se chinuie să lucreze pe un salariu de rahat sau să fie barmaniţe sau de ce să mai viseze vreodată fetiţele la cariere? De ce să se obosească să înveţe nopţile şi să ia lecitină în sesiuni, când ele pot să meargă la o şcoală profesionistă de prostituate!? Şi mai mult de atât, nu trebuie să învete 4,5,6 ani să aibă o meserie din care să facă nişte bănuţi pentru că uite: “Procesul de educaţie în arta prostituţiei durează o săptămână, câte două ore în fiecare zi. Odată ce au finalizat cursul absolvenţilor li se oferă un job pe post de profesori în cursurile de prostituţie.” Eu nu mai ştiu ce să zic … No more commets. Comentaţi voi.” Carla

marți, 18 septembrie 2012

Ştirea TABU...varianta de blog...frustrările noastre

...cele de toate zilele. Ştirea TABU este o rubrică de vineri pe care o scriu în 24 Ore Mureşene. Poate mă vor certa "şefii" dar "să trăiţi!" în această seară/noapte de marţi îmi veni un chef nebun să scriu, pe blog, până la ziarul de vineri mai este şi nervii mei nu mai suportă aşteptarea. Am greşit numărul de "ii-uri", mă scuzaţi. Am repetat a X-a din cauza matematicii, puteam la fel de bine să rămân pe vară la gramatică. Deci, despre frustrări... le avem, toţi. Le acceptăm prea puţini. "Loc de exprimare personal" ce nu e clar aici? Nu-ţi place, nu citi, mergi mai departe. 80% in site-urile de ştiri nu folosesc diacritice. Corect sau nu un "ă" şi un "â" există în limba asta cu un scop. Şi asta e o frustrare.

(Dragă Alexandra, ai o problemă cu subiectul sau modul de scriere al textelor pe care mi le trimite Carla. Bun. Ai tot dreptul. Te rog, chiar insist, să-mi trimiţi un text, despre orice. Promit să-l public. În spaţiul meu, ţi-l ofer. Un anonim care suferă, de frustrări gramaticale. Sau convenţionale?)

Revenind...

să trecem peste frustrările mărunte...să ne aplecăm puţin asupra frustrărilor care, fie că ne place sau nu, ne afectează viaţa de zi cu zi (şi aici, pentru că respect oamenii cu care am lucrat îi salut pe colegii de la Zi de Zi, nu pot scrie aceste cuvinte fără să mă gândesc la ei n.r.).

Deci...

ce urât am început, sau nu?...

Doamnă Ionela Ciotlăuş, domnule Ciprian Dobre,

În ciuda "zvonişticii" care vă zumzăie prin urechi cum că "m-a cumpărat Florea" vă aduc în atenţie următoarele:

1. conduita PNL, în ansamblul său, din ulitmele luni mă determină să mă ruşinez de orientările liberale în care am crezut mult timp.

2. Folosirea deficitară a termenilor vă aparţine, aveţi oameni valoroşi, care stau într-o penumbră politică pentru că ordinele pe filieră politică le sunt defavorabile.

3. Lăsaţi orgoliul să doarmă somnul dulce al ignoranţei. Nu de alta, dar nu există bani care să cumpere non-ignoranţa.

4. Acta, non verba!

Cometatorilor care văd, cu ochiul gramatcii, nu cu cel al minţii. Vă jur, pe ce vă este vouă sfânt, că am detestat materia asta toată viaţa mea, poate învăţaţi să depăşiţi forma şi să priviţi esenţa. dacă nici asta nu vă convine mergeţi mai departe.

Frustraţilor sexuali vă repet: spargeţi seminţe la broasca cheii. dacă asta vă ajută, eu ce aş putea să vă fac?

Criticilor, aveţi "drept la replică" pe ziar, pe blog, nu aveţi decât să înghiţiţi în sec.

În rest, nu mă condamnaţi, poate nu vă place ce şi cum scriu, poate da, poate sunteţi frustraţi, poate nu...vorba colegului Giurgea, e părerea mea, nu vă convine? Mergeţi mai departe.veţi găsi, sigur, una care să fie în asentimentul ddumneavoastră.

marți, 11 septembrie 2012

"You are the result of 4 billion years of evolution. Fucking act like it!"

Colega mea, Ana Maria Gajdo, scria, nu de mult, un editorial în 24 Ore Mureşene despre asumarea responsabilităţii. Am să postez la final link-ul unde puteţi citi exact ce scria Ana. Mie mi-a plăcut. Şi nu numai pentru că lucrând în presă înţeleg perfect la ce se referă ci pentru că observ, în ultima perioadă, că oamenii sunt viteji sub protecţia anonimatului sau a cvasi-anonimatului, dar atunci când vine vorba să-şi asume, să strige în piaţa publică nemulţumirea sau dezaprobarea, tac chitic şi se ascund după paiele colorate ce le ornează paharele. Aveam la un moment dat o poză de profil pe Facebook care spunea: "You are the result of 4 billion years of evolution. Fucking act like it!" (Eşti rezultatul a 4 miliarde de ani de evoluţie. Comportă-te ca atare!) Mare adevăr grăia zicala în engleză. În română adevărul rămâne nealterat. Pentru că, dacă tot ne pretindem homo sapiens sapiens, bipezi cu gândire logică ce au depăşit stadiul nevoilor primare, înseamnă că avem şi capacitatea de a ne comporta ca atare. Fiecare are dreptul la o opinie. De la extratereşti, atentatele din 11 septembrie, pantofi, Facebook, literatură, muzică, politică etc, indiferent de subiect, fiece biped care doreşte a se numi om poate avea propria sa părere. Mai mult, trăind într-o lume liberă, are dreptul de a-şi exprima respectiva părere. Nu am să fac acum teoria libertăţi de exprimare, atât de prost înţeleasă de unii. Am să observ, umil chiar, că mulţi au opinii, au dreptul să şi le exprime, dar o fac "la colţ", fără să şi le asume. Mai mult, chiar, se folosesc de diverse "deghizări" pentru a transmite mesaje, cred ei, "subliminale". Ştiu, am spus că nu am să fac teoria liberei exprimări, dar trebuie să subliniez câteva lucruri. Această liberă exprimare, atât de des folosită de unii drept stindard de atac, NU înseamnă că poţi spune ce vrei, cum vrei. Trebuie, cred eu, să ţi cont de dreptul celui de lângă tine de a spune ce doreşte să spună. Trebuie să ai capacitatea de a accepta că alţii pot avea alte puncte de vedere, chiar radical diferite de al tău şi, o dată ce emiţi oareşce pretenţii de inteligenţă, trebuie să-ţi asumi ceea ce spui. Poate e greşit, poate nu e general acceptat de societate, poate e chiar scris cu greşeli gramaticale. Oricum, este un punct de vedere, are dreptul să fie exprimat şi, mai ales, trebuie asumat.

http://www.24deoremuresene.ro/articole/detalii-stire/inapoi/stii-tv-24-ore-radio-son/articol/fiecare-sa-isi-asume-responsabilitatea.html

joi, 6 septembrie 2012

"Prieteni" şi prieteni

În ultima vreme mi se întâmplă o serie de lucruri să le spunem bizare. Aflu că foarte multe persoane din jurul meu mă consideră o prietenă apropiată. Vorbesc prin târg despre cât de bine mă cunosc şi cât de bune prietene sau buni prieteni suntem. Culmea, cu persoanele respective m-am întâlnit de câteva ori în viaţă şi am avut doar conversaţii de salon. Mai este şi categoria persoanelor care cred că, pentru simplu fapt că ne cunoaştem de ceva ani, suntem şi în relaţii foarte apropiate. Având aceste incidente în gând atunci când mi-a trimis Carla textul de mai jos mi s-a părut foarte potrivit. Nu ştiu cum definesc alţii prietenia şi nici ce categorii de prieteni au. Eu am ceva mai multe decât Carla şi am scris în trecut despre asta. Apropo, că toţi sunt mulţi cârcotaşi, vă anunţ că de-acum comentariile au nevoie de aprobare. Promit că am să le public pe toate, cu două condiţii:
1. limbajul folosit să fie decent.
2. să fie semnate şi prin urmare asumate cu un nume sau pseudonim. Dacă lăsaţi "anonim" la casăuţa pentru nume nu o să vă vedeţi comentariul.





“At least I've got my…FRIENDS?

„Dacă toţi oamenii ar şti ce spun ceilalţi despre ei, n-ar mai exista în lume nici măcar patru prieteni” - Blaise Pascal



Cine sunt de fapt prietenii noştri? Să fie oare cei cu care ieşim la cafea? Să fie cei cu care mergem la ştrand sau la film? Să fie cei cu care ieşim când ne plictisim…?
Dacă ar fi să împart pe categorii oamenii din viaţa mea ar fi ceva de genul: cunoştinte, amici şi prieteni. 3 categorii care fără să vreau le-am creat şi fără să vreau mă ţin de ele.
Categoria nr 1 este cea mai numeroasă. Am înţeles în timp, că majoritatea oamenilor din viaţa mea ar trebui să rămână în categoria cunoştinţe. Cu o cunoştinţă te poţi întâlni pe stradă poţi avea o conversaţie amabilă fără să încerce să scoată din tine cu cleştele nişte informaţii pe care apoi să le discute la o bere, suc etc cu alte cunoştiinţe de-ale lui / ei, doar ca să se pună într-o lumină bună. Nu de alta dar nu au timp să facă asta, pentru că se păstrează acea distanţă, pătrăţelul imaginar sau de bun simţ.
Categoria nr 2 este uşor mai săracă faţă de prima pentru că, nu-i aşa, cu un amic mai ieşi la un suc, mai mergi la un film sau ieşi în oraş. Un amic este o persoană mai apropiată ţie decât cei din categoria 1. Un amic ştie când e ziua ta, ştie dacă ai sau nu o relaţie, ştie în ce zonă a oraşului locuieşti şi ştie dacă mănânci sau nu la fast food.
Categoria nr 3 este cea mai săracă. Şi cred ca aşa ar trebui să şi rămână. Nu ar trebui să ne încânte că avem mulţi prieteni ci genul de prieteni pe care îi avem. Consider că prin faptul că ai prieteni/prietene te apreciezi pe tine. Te împrieteneşti cu oamenii care sunt la fel ca tine. Apreciază faptul că le eşti prieten şi te respectă pentru asta. Prietenii ascultă ce ai de spus, încearcă să te ajute dacă e cazul şi nu se plictisesc niciodată în preajma ta. Un prieten este acea persoană care nu se supără că nu ai sunat de 3 zile pentru că ştie că poate suna el oricând. Un prieten nu aşteaptă niciodată să îl inviţi la tine acasă pentru că ştie că uşa e mereu deschisă.


“Un prieten este cineva care vine când toată lumea a plecat.” Grace Pulpit.

Asta înseamnă prietenie. Atunci când lumea ţi se năruie şi nu vezi decât în tonuri de gri viaţa pe care o trăieţti, vine prietenul adevărat şi îţi arată acea mică pată roz şi te ridică.
Un prieten nu te critică decât constructiv, nu îţi laudă nebuniile şi nu se distrează pe seama prostiilor pe care le faci. Un prieten nu pleacă atunci când ai nevioe de cineva chiar dacă nu o spui şi nu te lasă să suferi ca un câine doar pentru că a obosit şi e mult prea egoist să îi pese de altcineva.

“Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost,
acceptă ce ai devenit şi, cu blândeţe, te lasă să creşti în continuare.”
William Shakespeare

Concluzia o trage fiecare după cum crede, dar din păcate trăim într-o lume rea şi nu toată lumea îţi poate fi prieten. Te poţi trezi foarte uşor într-o zi că eşti “ singur pe lume”. Dar nu…să nu fi ! uită-te bine în jur şi fă-ţi prieteni, ei îţi pot uşura şi încânta zilele.


Carla “




miercuri, 8 august 2012

Carla vrea să vorbească de pantofi şi eu nu am nimic împotrivă

Let’s talk shoes Buna fetelor!!! De asta asta vorbesc pe limba noastra, fara frustrari si ironie,spre dezamagirea Anonimului care nu poate sa imi critice pamfetul. Dar e ok,imi place ca ma critica,sa stea in zona. Azi vorbim despre pantofi. Ok, practic „vorbesc” singura dar e bine si asa. O fac spre plictiseala Corinei ( Sanda pentru voi), pentru ca dupa cum stiti voi toti, ea nu e pasionata de fashion. Sorry Cori ! Love you! Fiecare dintre noi,oamenii,avem o pasiune,o obsesie.A mea si a fetelor in general se cheama-PANTOFII.Am o stare fantastica de bine,satisfactie si incantare,dimineata cand merg la cutiile mele de pantofi si ma gandesc cam 15 minute ce sa incalt azi.E fantastic sa ai atatia pantofi incat sa nu stii care si cand i-ai mai purtat. Simt si acum cum imi salta inima de bucurie cand ma gandesc la pantofiorii mei,care parca ma striga in fiecare dimineata :”ia-ma pe mine! Ba nu pe mine!”. E o gluma,sa nu credeti ca m-am tacanit si chiar aud vocile pantofilor mei. Cat de placut este atunci cand esti plictisit si de citit si de filme, sau esti mai prost dispus intr-o zi, sa mergi la magazin sa iti cumperi pantofi. Mie personal imi place la nebunie ideea. Imi place atat de mult incat imi dau ultimii banuti pe pantofi, nu conteaza ca dupa aceea numar zilele pe calendar pana la urmatorul salar. Asta e viata de femeie. Sunt innebunita dupa pantofii lui Christian Louboutin!!! Ei, daca as putea intra macar o noapte in atelierul lui...as fugi in noapte cu 36-le din toate modelele. As putea fi o hoata mica.Dar cu siguranta D-l Louboutin nu s-ar supara pe mine daca ar stii ca sunt maniaca dupa pantofi. Si Manolo Blahnik, Casadei si Jimmy Choo sunt foarte ok,adica nimic de reprosat dar cand ma gandesc la Louboutins imi creste stare de spirit. Dar nu sunt snoaba,imi cumpar si pantofi iefini daca imi plac.Adica nu iti imagina ca am Louboutin,Blahnik si Casadei. Nu!!! Doar vorbesc despre ei. Adica visez.. wow..ce placut e. Haideti fetelor,recunoasteti. Suntem atat de indragostite de pantofi incat am ajuns sa ii visam,ca ne gandim la ei, nu putem trai fara ei. Exact ca si cum am trait fara apa, sex si papa. Eh...fetelor? nu e asa? Ia spuneti voi cum e atunci cand vezi o pereche de pantofi care iti plac la nebunie dar totusi nu ii cumperi? Nu treci prin chinuri groaznice,te trezesti noapte transpirata, vorbesti somn, nu poti manca, nu poti dormi...? pana la urma ii cumperi, ce senzatie .... Ce sa fac? I’m a freak. I know. Ideea e ca nici nu conteaza daca sunt comozi sau nu. Ne distrugem picioarele si apoi seara cand ne punem in pat ne masam cu crema antibataturi si ne punem plasturi impotriva calusurilor. Ei si ce? Pantofii merita sa fim sclavele lor. Ca sa nu ziceti ca sunt naspa, va mentionez faptul ca ador si tenisii. Asta asa pe final. Astept comentarii pe limba pantofilor . :)

marți, 31 iulie 2012

PENTRU VOI ACTUALE ŞI VIITOARELE FOSTE

Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare! Cineva mi-a spus odată că ceea ce fac aici pe blogul Corinei (adică Sanda, darn u o pot dezobişnui să-mi spună Corina n.r.) e o exprimare a egoismului ce fierbe în mine…adică îmi afişez gândurile fără să aibă cineva dreptul la replică şi că ar fi mai bine să îmi ţin un jurnal. Hai să fim serioşă…jurnal ţinem noi fetele la 15, 16 ani nu la vârsta pe care o am eu, şi pe care nu am de gând să ţi-o spun. Ha !!! ei, uite că nu vreau să ţin jurnal ci vreau să scriu aici pe acest blog ca să fiu egoistă în continuare. Şi ce? Toată lumea e egoistă dar sunt puţini cei care şi recunosc asta. Să fi egoist nu e ceva neapărat rău, are şi egoismul rolul lui în viaţa noastră de toate zilele. GÂNDURI BUNE Şi ca titlul meu să aibă un sens, am să las egoismul să curgă şiroaie din mine, dar atât de multe şiroaie încât celor cărora nu le convine să se înece în ele. Ma gândeam aşa, într-o zi că ar trebui să îmi exprim şi mai multe sentimente, gânduri şi trăiri fără să mă ascund. Şi m-am gândit la voi fetelor, actuale şi viitoare foste iubite. Mă gândeam să vă urez gândurile mele sincere şi calde de fericire şi linşte. Nu sunt ironică, serios, nu de data asta. Vorbesc atât de serios încât sunt şocată şi eu. Uite fetelor, eu sincer în calitate de o fostă printre multe alte foste, vă doresc să fiţi atât de iubite încât să fiţi convinse că EL este prinţul vostru. Doar că nu vine pe un cal alb ci pe mai mulţi, deci e mai cool decât cel din visele voastre. El are o întreagă herghelie sub capota maşinii. În cazul acesta singura problemă ar fi că nu puteţi peria căluţul cel frumos pentru că prinţul ar face o criză de isterie şi spume la gură dacă v-ar vedea cu o perie de cai lângă maşina lui de agăţat femei. UPS !!!! Bun, fetelor mă gândesc la voi tot mai mult şi îmi mai doresc să fiţi atât de apreciate şi iubite încât să primiţi buchete de flori de la el în fiecare zi, nu doar la început ca să vă cucerească. ÎN FIECARE ZI, DA??? De asemenea, să fie atât de fericit lângă voi încât să vrea să îşi petreacă fiecare zi cu voi. Să faceţi dragoste, sex şi multe alte nebunii prin casă ÎN FIECARE ZI. Nu doar când el are timp, da fetelor? De asemenea, vă doresc să petreceţi sărbătorile într-o veselie iremediabilă şi foarte multe cadouri. De Crăciun să mergeţi la rude, părinţi, căţei, purcei, să cântaţi colinde drăguţe, să mâncăţi sarmale şi cozonaci, să plutească magia iubirii în aer şi de Revelion să vă sărutaţi cu EL la miezul noptii, asta bineînţeles după ce sorbiţi nişte şampanie. Nu ştiu ce-mi veni, sau poate că dacă stau bine şi mă gândesc ştiu, dar mai bine nu spun. Poate pentru unele dintre voi nu înseamnă nimic acest text şi pentru altele foarte mult... depinde de cine îl citeşte. Eh şi astea fiind spuse, fetelor vă doresc success. Să ne auzim cu bine. No hard feelings. XOXO Carla

luni, 28 mai 2012

„Să fim în rând cu lumea”

Distinse doamne şi domnişoare, distinşi domni, care mă cunoaşteţi, mă citiţi sau citiţi acest blog din pură întâmplare Doresc pe această cale să vă anunţ următoarele: Mi-e greaţă! Trăiesc într-o societate în care dacă ai 30 de ani şi nu ai un soţ, un copil sau cel puţin o relaţie stabilă eşti un looser, adică un ratat, un om care nu a realizat nimic. Ciudat, însă, pentru simplul fapt că nu am niciuna din „calităţile” enumerate mai sus eu nu mă simt un om ratat. Nu am criza de 30 de ani caracterizată prin dorinţa acută de a procrea sau de „a fi în rând cu lumea”. Consider că am ce să trec într-un CV în afară de starea civilă şi, după cum am mai spus, viaţa mea privată este PRIVATĂ. Punct şi atât. M-am săturat să dau explicaţii. Pe această cale vă anunţ că, din punctul meu de vedere, a te căsători şi a avea copii nu este o performanţă. Este un lucru natural şi firesc care se întâmplă sau nu. Dacă, la un moment dar, am să mă trezesc într-o dimineaţă şi am să consider că doresc să-mi trăiesc viaţa alături de omul lângă care m-am trezit, vă anunţ. Dacă nu, nu. E simplu. Dacă pot păstra un dram de naivitate în viaţa asta atunci acel dram vreau să-l păstrez pentru a continua să cred că o căsnicie se naşte din iubire, nu dintr-o necesitate socială. Un copil vreau să cred că se naşte la fel. O să vă supăraţi, o să-mi daţi în cap şi o să-mi spuneţi că sunt o nonconformistă. Asta e. Aveţi dreptul la opinia dumneavoastră. Lăsaţi-mi dreptul la opinia mea. Cu deosebit respect, Sanda Viţelar

marți, 28 februarie 2012

Carla ne scrie despre ce înseamnă să fi cool

Iluzia popularităţii


Până şi titlul mă face să pufnesc într-un râs isteric pe care nu multă lume l-ar înţelege.
Nu ar înţelege de ce râd şi mai mult decât atât nu ar înţelege de ce isteric?!? Ideea e că popularitatea e ca o floare. O floare care, de obicei, atrage multe albinuţe dornice să scoată polenul din ea.


Multă lume işi doreşte popularitate.

Să ne uitam doar la vedetele noastre de carton care se vor vedete peste noapte nefâcând nimic decât cuplându-se cu fotbaliştii care au un nume şi saracii, ei mai aleargă 90 minute dupa o minge. Eh, măcar ei fac un efort, dar ele?
Apar la TV cu scandaluri,defilând prin cluburi în chiloti şi se cred manechine. Aş vrea să îl citez pe un amic de-al meu care spune: “uite, manechinuitele”. Mda,şi are dreptate sunt chinuite de dorinţa de a fi cât mai cunoscute, cât mai populare.
De ce fac ele asta? Să fie populare! Să le ştie lumea, să apară cât mai des pe la emisiuni şi să fie în continuare vedete de carton.
Din păcate nici una din aceste persoane populare nu se gândeşte la preţul popularităţii. Nu se gândeşte că totul se va întoarce împotriva lor la un moment dat şi continuă în acest compromis al popularităţii doar ca să fie “cool”.
De multe ori se întâmplă ca persoanele populare să plătească scump acestă iluzie. Presiunea celebrităţii, în cazul vedetelor care au cedat şi s-au bucurat de popularitate plătind cu moartea. Sunt cazuri dure, dar există şi nu sunt puţine.

Popularitatea este de obicei dobândită la liceu, atunci când eşti boboc în clasa a 9-a. Liceul ţi se pare ceva cool şi vrei şi tu să fi cool printre cei mai cool-i din scoală. Te împrieteneşti cu elevi mai mari de vârsta ta,începi să ieşi la discotecă să te îmbraci mai modern decât în clasele primare,să chiuleşti de la ore – doar ca să fi cool şi binenţeles popular.
De unde porneşte acestă dorinţă a copiilor de liceu sa devină populari? Unii poate au fost marginalizaţi şi acum e momentul lor să devină cool-I,fiind conduşi de dorinţa de a ieşi în evidenţă prin naivitatea lor. Se întămplă des ca şi aturajul să strice omul.Poate unii îşi doresc să fie altceva decât sunt şi se înhamă la amiciţii de natură prostă.



De fapt totul e o iluzie

Nu mulţi ajung la concluzia asta. Sau când ajung e destul de târziu pentru că deja imaginea lor este patată. Lumea te bârfeste,ai prieteni falsi şi totul e fals în jurul tău.
Popularitatea este o situaţie pe care tu o crezi reală,dar nu e.Ea te flatează,îţi face placere ca toată lumea te ştie,că şi tu la rândul tău ai ajuns să cunoşti diverse tipuri de oameni ,dar nu e sănătoasă.

Să fi popular necesită foarte mult efort, să fi in temă cu tot ceea ce se intamplă,să fi la curent cu cele mai noi bârfe,să ţii pasul cu ceilalţi mai populari decât tine. Nu ţi se pare obositor? De ce să te înjoseşti pentru ca oamenii să te ştie,să fi popular? Crezi că te ajută la ceva? Nu!!! Te demoralizează şi ajungi într-o situaţie în care nu mai e cale de întoarcere şi atunci te gândesti : MERITĂ SĂ FIU COOL?


P.S “ Popularitatea e ca şi vântul,te ridică sus,dar nu te menţine la înălţime” – Felicite Lamennaise


Acest text a fost scris in urma unei provocari din partea Corinei. Corina pentru mine,pentru voi, Sanda.



Carla

miercuri, 22 februarie 2012

Un oarecare mic experiment pe Facebook

Vă spun de la bun început că postarea de faţă va fi una ceva mai lungă. Într-o postare din septembrie anul trecut, generată de curiozitate uneori acidă a oamenilor din jur, scriam cam aşa:

“Capra vecinului a reprezentat, de-a lungul timpului, o eternă sursă de fascinaţie pentru Om. (…) Fascinaţia pentru "bârfă", preocuparea permanentă de a şti cele mai intime amănunte despre cei din jurul tău, aviditatea cu care sunt urmărite detaliile din vieţile altora reprezintă un fenomen universal, uman şi complet de neînţeles pentru mine. (…) De la minuscule interogaţii privind sursele de venit ale vecinilor sau alte asemenea trecem la veşnica şi eterna nelămurire a unora: "Da' cu cine iese X sau Y?" "Are prietenă sau prieten?" (…) Din fericire nu mă număr printre oamenii preocupaţi de vieţile intime ale celor din jur. (…) Cum spunea cineva "if you don't have a life, get one, but stay the f... out of mine!"”, asta ca să rezum una dintre obsesiile mele.

Revin azi la ideea de atunci. Dintr-o altă perspectivă, dar concluzia va fi oarecum aemănătoare, dacă nu chiar aceeaşi.

Dar, să luăm povestea cronologic.

Într-una din serile acestei săptămâni mă plictiseam. Trebuia să fac o pauză între două cărţi (de citit! şi mulţumiri şi pe această cale prietenilor care mi-au dăruit la 30 de ani o serie de cărţi superbe, pe lângă celelalte cadouri minunate n.r.) aşa că dau drumul la muzică şi încep să butonez Facebook-ul. Nimic interesant, niciunul din utilizatorii preferaţi nu erau on-line, aşa că mă distrez şi îmi vine o idee ghiduşă. Ce-ar fi să-mi schimb “starea civilă” de pe FB. Zis şi făcut aşa că trec de la “It’s complicated” la “Sanda Viţelar is single”.

De ce aveam “starea civilă” it’s complicated? O să vă spun puţin mai încolo.

Bun, deci trec pe “single”. Nu dă nimeni “Like”. Ceea ce e bine. Până la urmă, chiar dacă ai fi în cea mai abuzivă sau cretină relaţie posibilă, nu o să se bucure nimeni că eşti singur/singură. A doua zi încep însă “poveştile”, privirile pline de compasiune, interogaţiile sau presupunerile indirecte care ajung întotdeauna la urechile celor vizaţi. Bun, zic.

Mai stau o zi, două. Încet, încet încep să mă enervez. De ce mă enervez? Vă spun şi asta mai încolo. Am chef să fac un fel de experiment, virtual, of course. Prin urmare intru din nou la setările contului de FB şi schimb, a doua oară, “starea civilă”. De această dată trec “in a relationship” şi o inimă mare apare pe Time line. “Sanda Viţelar este într-o relaţie.”…….30 de minute mai târziu se strâng deja un număr de “Like-uri”. Oamenilor le place să te ştie într-o relaţie…..2 ore mai târziu începe să sune telefonul….e, dar partea asta intră, deja, la private life…Apropo de asta….

Concluzii şi răspunsuri:

1. Celor care mi-au dat “Like” la starea de a fi într-o relaţie chiar le mulţumesc. De asemenea, îmi cer scuze că i-am indus în eroare. Cred că “Like-urile” lor au fost din sinceră bucurie.
2. Eu iubesc foarte mulţi oameni, în foarte multe feluri. Nu le arăt tot timpul, unii nu află niciodată, dar aşa funcţionez eu.
3. Se cheamă “viaţă privată” pentru că este privată. Poate avea cel mult 2 actori. Restul sunt un “public” care ar trebui să-şi ţină părerile şi curiozităţile pentru ei.
4. Niciodată “starea mea civilă” nu va fi subiect de afişat pe Facebook.
5. Dacă aţi urmărit firul logic până aici (cel puţin eu sper că e logic n.r.) aţi primit şi răspunsul la întrebările de mai sus.
6. Nu mai credeţi chiar tot ce citiţi. Chiar dacă “aşa scrie pe Facebook.”
7. Dacă aveţi vreo curiozitate în privinţa vieţii mele personale putem să o discutăm la o cafea.

luni, 20 februarie 2012

Despre frica patologică...

Frica patologică e mai presus de orice sentiment. Mai presus de speranţă, mai presus de iubire, mai presus de siguranţă, mai presus de durere, mai presus chiar de frică. Ce e frica patologică? Hmmm....cum să răspund fără să-mi fie frică?

Lucrez de mai bine de 1 an la a doua piesă de teatru. Titlul ei este "Mansarda" şi ar trebui, la un moment dat, să facă parte dintr-o serie de 3 piese care să formeze un întreg....la un moment dat...

M-am blocat cu ceva luni în urmă la Actul IV. Nu l-am mai simţit sau, mai bine zis, nu am mai vrut să-l mai simt.

FRÍCĂ, (rar) frici, s. f. Stare de adâncă neliniște și tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă, înfricoșare. (DEX)

PATOLÓGIC, -Ă, patologici, -ce, adj. Care aparține patologiei, privitor la patologie; care indică o boală fizică sau psihică, care este provocat de o boală; p. ext. bolnăvicios, morbid. (DEX)

Frica ajunsă boală blochează orice alte simţuri...sau gânduri.

Chiar dacă nu pare tot timpul textele mele sunt extrem de personale. Aş spune, chiar cu lipsă de modestie, că fiecare în parte (text n.r.) reprezintă o depăşire a unei temeri patologice. Pentru că frica mea patologică este de a exprima în cuvinte ceea ce simt. Şi asta pentru că ele, cuvintele, îmi par de multe ori prea monocrome pentru a exprima curcubeul de culori în care pot să simt...totul.

Chiar patologică ea, frica, trebuie depăşită. Într-un fel sau altul. Mai devreme sau mai târziu. Chiar cu riscul de a te autodistruge pentru a te reinventa mai târziu.

Pentru că, altfel, nu putem merge mai departe...

joi, 16 februarie 2012

LADY – şi nimic mai mult

„De această dată m-am decis să renunţ la cinism şi ironie şi să îţi povestesc despre Lady.
Când spun „Lady” mă gândesc involuntar la o doamnă elegantă, îmbrăcată într-un deux-piece superb, cu o pălărie mare pe cap şi foarte frumoasă. Dacă tu te-ai gândit involuntar că această Lady este o căţeluşă drăgălaşă, te-ai înşelat. Nu vorbesc despre căţeluşă ci despre statutul de Lady.

Conform DEX „lady” este un titlu dat în Anglia soţiei unui lord sau a unui cavaler, dar, de asemenea, este un epitet dat unei femei distinse, elegante.

Nu toate femeile pot fi nişte lady, cu toate că unele dintre noi ne-am dori asta. A fi lady este o artă. În secolul în care trăim această artă a fost înlocuită de femei cu altă formă de viaţă artistică – independenţa. Independenţă interpretată în toate felurile. Sau cel puţin dorinţa de a fi independente. Cam asta doresc femeile secolului 21- să aibă independenţă sentimentală, financiară, să nu trebuiască să dea explicaţii cuiva pentru faptele lor, să plece dintr-o relaţie cu uşurinţă fără niciun fel de sentiment şi cu inima de gheaţă. Ar dori să aibă eventual şi un partener de viaţă cu care să concureze din punct de vedere financiar şi poate chiar să îl şi depăşescă ca şi statut. De ce? O adevărată lady nu ar face niciodată asta. Ea îşi cunoaşte statutul în societate, îşi cunoaşte locul în familie, ştie să fie mamă şi ştie să fie soţie.

Noi, femeile din ziua de azi ne dorim lucruri scumpe, cât mai scumpe, haine firmate, dar o lady ştie că nu brandurile care le îmbrăcăm ne dau acest statut.


O lady este feminină, naturală, iubitoare

Nicio femeie nu se naşte o lady. A fi o lady ţine de educaţia primită iar bazele se pun încă din copilărie. O adevărată lady este unică. Ea nu vorbeşte niciodată înainte să gândescă fiecare cuvânt spus. Este mereu zâmbitoare şi nu se plânge niciodată. Are de oferit numai iubire, prietenie şi căldură nefiind interesată în a bârfi, minţi sau a invidia pe cineva. Ea este sigură pe sine, discretă, ştie să glumească dar are şi simţul ironiei.
Ea nu se va îmbrăca niciodată vulgar sau extravagant şi nici nu va iesi vreodată din casă fără să fie aranjată, pieptănată, cu oja perfect aplicată, mirosind bine si cu pantofii potriviţi. Nu va încălţa niciodată pantofi cu toc de 12 pentru a face piaţa. O lady este frumoasă prin simplitate, amabilitate şi naturaleţe.


Dacă ne uităm în jur la fetele de azi putem spune că pentru ele a fi o lady este destul de plicitisitor şi că e mai interesant să fi asistentă TV sau cântăreaţă sado-maso îmbrăcată în iepuraş. Mă întreb dacă asta e într-adevăr dorinţa lor.


Dorinta mea este că vreau să fiu o lady! Dorinţa ta care e?



Carla”

marți, 7 februarie 2012

Despre alegerea rectorului UPM

Am scris în ultima săptămână trei materiale în Cotidianul 24 de Ore Mureşene despre alegerea viitorului rector al Universităţii „Petru Maior” din Tîrgu-Mureş. Am încercat în fiecare material să prezint publicului aspectele importante atât din procedura de alegere cât şi din planurile manageriale ale celor doi. Mai ales că acest public nu este familiarizat cu modul de organizare şi de funcţionare a unei Universităţi. Nu am să fac vorbire aici despre cei doi candidaţi. Alegerea rectorului depinde de votul pe care îli vor da joi cadrele didactice din UPM şi reprezentanţii studenţilor. Aceştia sunt cei care cunosc cel mai bine problemele cu care se confruntă şi ce aşteptări au de la viitorul rector al Universităţii. Am absolvit 2 specializări ale acestei Universităţi, studii de licenţă şi un master. Mama mea lucrează în această universitate de aproximativ 25 de ani, dar asta nu a însemnat că mi-am luat diploma cu pile. Rezultatele obţinute au fost pe munca depusă ca şi student. M-am implicat şi în activităţi extracuriculare. Cunosc bine aparenţele şi dedesubturile din UPM. Chiar dacă la modul general aş putea scrie o listă lungă cu aspecte pozitive şi negative din UPM nu o voi face. La fel cum nu cred că trebuie să-ţi denigrezi ţara nu cred că trebuie să denigrezi unitatea de învăţământ în care te-ai format ca şi adult. Dezbaterea din jurul alegerii viitorului rector au suscitant, însă, discuţii care au depăşit cadrul strict academic. Faptul că pentru prima dată se organizează un adevărat scrutin electoral a dus mocirla campaniilor electorale politice în mediul academic. Este ruşinos pentru toţi aceia care au alimentat în vreun fel sau altul asemena dispute. Este ruşinos că ne interesează mai mult atacurile personale sau susţienerea anumitor interese de grup decât o dezbatere reală. Este ruşinos să spunem că mass-media, în totalitatea sa, defăimează UPM. Este ruşinos ca interesul economic să şteargă opiniile individuale exprimate într-un spaţiu public. Este ruşinos să nu vedem pădurea de copaci afirmând că toate cadrele didactice sunt incompetente şi că toţi studenţi sunt nişte looseri care nu-şi merită diplomele de licenţă. Am citit planurile de management prezentate de cei doi. Nu m-au impresionat, dar nu pe mine trebuiau să mă impresioneze. Există întotdeauna loc de mai bine.

luni, 30 ianuarie 2012

La grevă, mon chere, la grevă!!!

Am renunţat pentru o perioadă să mai scriu pe blog. Am vrut să mă detaşez, oarecum, de cotidian, de politică, de tot ceea ce ne înconjoară, însă toată lumea trebuie să aibă o supapă. Unii strigă în stradă pe ger. Eu prefer să scriu. Mâine în 24 de Ore Mureşene public un editorial pe tema alegerilor anticipate aşa că nu vă stresez aici cu acest subiect. Breakin news-ul cu greva parlamentarilor USL a venit după ce am terminat de scris editorialul de mâine aşa că să facem câteva precizări.
BREAKING NEWS!!!
"PARLAMENTARII USL INTRĂ ÎN GREVĂ!"
Aşa, şi?
Nu am nicio culoare politică. PDL+UDMR+UNPR nu-mi sunt simpatici deloc. Aceeaşi antipatie mă încearcă şi faţă de PSD+PNL+PC. Dacă ar fi după "mintea capului meu" nu ar exista partide politice. Sunt toate o apă şi-un pământ.
DAR:
Din 2008, de când au ocupat uninominal fotoliile din Senat şi Camera Deputaţilor, parlamentarii de toate culorile, iniţiale sau ulterior arborate, au făcut un singur lucru: au apăsat sau nu pe buton la comanda partidului din care fac parte.
Guvernul şi-a asumat răspunderea pe tot ce se putea, de înţeles, oarecum, într-o legislatură cu o majoritate fragilă. Parlamentarii Guvernului au salutat în poziţie de drepţi. Cei ai Opoziţiei au depus moţiuni de cenzură şi excepţii de neconstituţionalitate.
ORI, o ţară nu poate fi condusă prin asumări+moţiuni+excepţii. Cel puţin aşa cred eu.
Ei bine, AZI, când strada huiduie orice făţău de politician suficient de idiot pentru a-şi arăta mecla, când Europa e în pragul colapsului financiar, când gazul e scump şi zăpada dă de furcă şoferilor, când magazinele sunt pline dar omul de rând abia îşi permite strictul necesar, parlamentarii USL fac grevă pentru că ăialalţi nu vor anticipate. (noroc că îşi vor dona indemnizaţiile că dacă nu erau chiar penibili n.r.)
O să scadă cursul leu-euro? NU
O să crească pensiile şi salariile? NU
O să se reducă TVA-ul? NU
O să fie litrul de benzină mai ieftin? NU
Greva parlamentarilor USL nu va rezolva nimic, nu va declanşa alegeri anticipate, nu-l va determina pe Băsescu să-şi pună cenuşă în cap şi nici să înţeleagă că România e o ţară, nu o barcă.
În schimb, parlamentarii USL vor avea mai mult timp la dispoziţie să apară la TV să ne spună ce rău o ducem, cât e Băsescu de dictator şi ce Guvern de idioţi avem. Şi cam atât.
După cum scriam nu de mult:
"Să vorbim puţin de legea fundamentală, cărticica aceea cu care se bat în piept toţi membrii de partid, indiferent de culoarea politică. Potrivit acesteia, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi UNICA autoritate legiuitoare a ţării.” (art. 61) Atenţie, cuvântul UNICA nu desemnează o revistă mondenă. Tot în cărticică scrie aşa, „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.” (art. 102). Ei bine, la noi Guvernul spune cam aşa: „Parlamentul ne blochează, funcţionează greoi, trebuie să luăm măsuri urgente pentru a stopa criza, bla, bla, bla, deci ne asumăm răspunderea şi nu mai trecem niciun proiect important prin UNICA autoritate legiuitoare.” Parlamentarii, care uită cu toţii că fac parte din organul reprezentativ suprem al Poporului Român, sunt împărţiţi în două găşti. Gaşca formată din cei a căror coloană vertebrală nu reprezintă altceva decât un cordon ombilical ce duce direct la Guvern şi restul, a doua gaşcă, una care se bucură de statutul de parlamentar, plimbă hârtii pe la Curtea Constituţională şi dă din gură pe la televizor. Doamnelor şi domnilor parlamentari, galbeni, roşii, verzi, portocalii sau orice alte culori mai arboraţi! Din moment ce de 3 ani nu aţi legiferat în niciunul din domeniile fundamentale, unde tot cărticica mea spune că trebuie lege organică, nu credeţi ca aţi devenit irelevanţi? Moral şi legal, ar trebui să vă daţi cu toţii demisia. Economia la bugetul de stat ar fi una simţitoare, mai ales pentru următoarele 6-7 luni." (Editorial publicat în http://www.24deoremuresene.ro/ pe 11 decembrie 2011)

luni, 23 ianuarie 2012

Maricica şi Feng-Shui

“Maricica e leneşă. Maricica e comodă. Maricica a lenevit toate zilele de Sărbători. A făcut un mic efort şi a mai şi cugetat. I-a fost greu, leneveala era mai mare decât gândul, aşa mi-a spus, dar cugetând şi butonând Tv-ul a avut o idee sclipitoare.

Începutul…

După cum spuneam mai sus, această stimabilă Domnişoară Maricica a lenevit şi a butonat telecomanda TV-ului până i-a ras bateriile. Pe undeva i-a fost de folos…A dat peste o emisiune în care se discuta despre Feng-shui. Maricica deveni foarte interesată despre subiect aşa că s-a hotărât să vadă care e treaba cu acest feng-shui şi la ce foloseşte.

Feng-shui tradus din chineză înseamnă vânt şi apă şi are la bază crearea unui echilibru între energiile Yin şi Yang. Combină 5 elemente- apă, lemn, foc, pământ şi metal-elemente care chipurile e bine să le avem în casă cu toţii.

Ea mai află de la respectiva emisiune că mediul în care trăim trebuie divizat în 9 zone, N, N-V, N-E, V…etc fiecare zonă fiind responsabilă de ceva.
În fine, ideea e că Maricia deja se vedea cu busola în mână stând cu faţa către nord căutând cele 9 zone de influenţă.

Maricica a fost vrajită

Feng-shui-ul i-a plăcut atât de mult Maricicăi încât după terminarea emisiunii a dat o căutare pe Google să afle cât mai multe informaţii despre această perfectă soluţie de rezolvare a armoniei. Era prinsă în mrejele Feng-shui-ului. Oh,da!!! A găsit!!! Deja se vedea golind casa şi redecorând-o în stil Feng-shui. Nu contează că trebuie să scoată mobila şi că îşi va rupe spatele şi unghiile, va avea armonia mult dorită. Mi-a povestit că a găsit multe site-uri pe această temă, dar unul singur i-a captat atenţia. Zicea aşa: ”acest mesaj se adresează tuturor persoanelor care vor să îşi schimbe viaţa”. A stat puţin şi a cugetat la această frază, dar s-a hotărât să citească mai departe. ”Opreşte-te puţin” şi s-a oprit.”Uită-te la oamenii din jurul tău. Ce fac ei?” se uită. Nu vedea pe nimeni decât reflexia ei într-o oglindă. Se vedea pe ea stând la calculator căutând cu disperare elemente de feng-shui să îi echilibreze viaţa. A văzut exact ceea ce trebuia.
“Feng-shui este calea care vă poate transforma viaţa. trebuie doar să urmezi nişte paşi:
- să fi convins că există viaţă armonioasă – aici deja îşi punea semen de întrebare
- să vrei cu adevărat să îţi schimbi viaţa – aici subconştientul ei cerea cu ardoare schimbarea şi ea începu să aprobe în gând
- să crezi cu adevărat în dorinţa ta de schimbare – aici deja dădea din cap, poate chiar involuntar
- să iei hotărârea de a-ţi schimba viaţa – aici ar fi strigat în portavoce dacă ar fi avut aşa ceva


Sfârşitul

Beculeţele i s-au aprins. A realizat că, de fapt, ea era nemulţumită cu propria ei viaţă. Feng –shui ar trebui să facă cu sentimentele ei , cu trăirile ei, cu tot ce o înconjoară ca să poată avea armonie şi echilibru în casă.

Mi-a spus că Feng-shui cu viaţa, înseamnă să te cunoşti pe tine, să te accepţi pe tine, să vrei să schimbi ceea ce consideri că trebuie schimbat şi să descoperi în tine bunul simţ.

Pentru Maricica lecţia de Feng-shui a fost o adevărată provocare pe care a acceptat-o cu braţele deschise pentru că este UN OM ( să fi om e lucru mare) şi capul ei trebuie să stea mereu sus.

Carla”