No other comment

Filosofii, cred, ne spun că a greşi este omenesc. În micimea noastră ne consolă adăugând că a ierta este divin. Dar nici greşeala, nici iertarea nu pot exista una fără cealaltă. De ceva vreme, chiar dacă nu la intervale regulate, văd că unii se tot înţeapă. Dau şi primesc cu dezinvoltura unor adevăraţi boxeri profesionişti. Doar că „mişcările” lor sunt departe de a fi profesioniste. Şi chiar dacă am putea avea o dezbatere întreagă legată de natura divină a iertării sau de cea umană a greşelii, în cazul de faţă nu cred că vreunul e mai mult sau mai puţin divin. Nici mai mult sau mai puţin uman. Doar oameni mici. Oamenii pot şi trebuie cred eu să aibă păreri diferite, acelaşi subiect poate fi văzut din multe perspective şi atât timp cât acestea sunt analizate din punctul de vedere al argumentelor pro şi contra toată lumea are ceva de învăţat. În ultimul timp, însă, se pare că de la tălpică la opincă moda e să ataci, personal, să-ţi alegi adjectivele cele mai urâte care pot caracteriza o persoană. Cred că suntem singura ţară din lumea asta în care Preşedintele şi Primul Ministru au făcut un pact prin care se obligă să se adreseze unul altuia respectuos. Şi să nu-şi facă publice caracterizări denigratoare. Peştele de la cap se-npute, nu? Ei bine mai avem şi noi cunoştiinţe care se pare că nu pot „coabita” nici măcar în mediul virtual. Totuşi o urmă de respect ar fi de apreciat. Că doar ne credem ce va mai deştepţi decât ei.

despre o poveste ce nu poate fi încă scrisă

Mă obsedează o poveste. Am spus-o, cred, de mii de ori. Am început la un moment dat să o scriu. Dar nu a fost să fie. Poveştile fără sfârşit sunt greu de scris. Se derulează constant într-un colţ de suflet şi nu-şi găsesc punctul. O ştiu pe de rost. Îi cunosc fiecare detaliu, fiecare cută, fiecare cuvânt. Ştiu datele, zilele, lunile. Ştiu când şi cum a început. Povestea asta are ochi, are buze, are mâini, are şi pistrui uneori. Are o viaţă a ei şi un corp al ei. Are tot, chiar dacă, gramatical, povestea asta a fost. Au trecut ceva ani de-atunci, în seara asta, însă, trecutul s-a topit în prezent. Şi povestea a revenit. Cu fiecare detaliu, un glob, o beteală, pieliţe rupte la unghii, cafea, zăpadă, scrisori de departe, un drum lung cu trenul într-o noapte de iarnă...documentare despre maimuţe. La un moment dat povestea asta nu se va mai roti, va deveni o filă pe care se aşterne praful, o foaie îngălbenită dintr-o carte pe care nu ai mai citit-o demult. Până atunci am să continui să încerc să o scriu. Când voi reuşi se va pierde şi va rămâne, nu numai gramatical, în trecut. Povestea ar trebui să aibă două personaje principale. Din păcate sau poate din fericire a avut mai multe. Ar trebuie să înceapă cu „A fost odată”, dar a începe cu „Este o zi de toamnă.” Ar trebuie să se termine să o pot scrie şi eu, dar revine mereu când mă aştept mai puţin. Vreau să o rup din mine şi să o pun pe hârtie. Dar pentru asta trebuie să mă rup pe mine. Să scriu cu lacrimi şi să stropesc foaia cu suc de lămâie pentru ca literele să devină vizibile. Are şi poze povestea asta. Ar putea fi o carte de colorat, dar nu pentru cei mici, chiar dacă personajele nu erau departe de copilărie. Are şi vise. Are şi dragoste şi trădare şi aventură, are toate ingredientele necesare. Are secrete. Are simboluri. Are toane şi lacrimi şi haos şi disperare. Păstrez un caiet aparte pentru povestea asta, dar l-am ascuns. Acum îl ţin în braţe.

...perpetuum mobile...

Sting ţigara în scrumiera plină şi foaia goală stă în faţa mea...De ce? Talentul tău este inspiraţia mea..o declaraţie ce poate însemna totul sau...nimic. de data asta nimic. Literele îşi găsesc singure cursul pe tastură şi nu eu scriu, ceva din mine le îndeamnă să se aşeze în ordine. Un text ce zace, undeva în mine căutându-şi un drum, chiar dacă, poate, e unul greşit. Să mă abţin? Din nou de ce? Un „de ce?” obsedant care îşi caută poteca de ieşire. Nu există atei, există oameni care îşi neagă credinţa, oricare ar fi ea. În seara asta un eu egoist nu mai poate accepta negarea, nu ca literă de lege. Demonii s-au adunat şi cântă, pentru ultima dată cântă un...refren de undeva de sus de pe dealuri. Auzit printre picăturile unei comedii del arte prost reînviate. Am îngropat tot ce era de îngropat, am trăit aproape tot ce era de trăit. Sau nu? Mai avem ceva de degustat? O pereche de bocanci, un sul de lână, cinci cravate atârnate de clanţa uşii, zece cărţi începute şi neterminate. Câteva filme văzute şi golite de semnificaţie. Câteva iluzii aruncate...unde? la ce coş?...doar facem colectare diferenţiată. Sticlă, hârtie, plastic. Cioburi care dor, bileţelele lăsate prin casă, ambalejele care îşi aşteaptă locul în gunori. Şi încă o ţigară...nu e ultima. Prea multe frustrări pentru un singur fum. Trăim dintr-o frustrare-n alta, le consumăm într-un gând, dar nu încetăm...nu ne oprim, nu avem cum...continuăm să iubim...