Despre cât de ipocriţi putem fi

Acum că agenda publică s-a mai liniştit şi nu mai urlă tot neamul ba pe seama Roşiei Montane, ba pe seama câinilor vagabonzi m-am decis să scriu câteva rânduri despre ipocrizie. Cele două subiecte nu s-au născut în această vară. Atât pe tema proiectului de la Roşia Montană cât şi în ce priveşte câinii vagabonzi se tot discută de ceva timp deci, din punctul meu de vedere, nu putem veni acum să ne dăm luaţi prin surprindere. Pentru mine cei care abia acum s-au trezit să se manifeste pe oricare din cele două subiecte sunt primii ipocriţi. Pretind că până acum nu au ştiut nimic de parcă a răsărit proiectul de exploatare din neant iar câinii au apărut pe străzi paraşutaţi de teroriştii din decembrie 1989. Sigur, asta e o ipocrizie superficială, există şi una mai profundă, iar în anumite cazuri (a se vedea Victor Ponta) ipocrizia e atât de evidentă că îmi zgârie retina. Ipocriţi sunt şi acei protestatari care ies în stradă doar de dragul ieşitului în stradă pentru că e "la modă" să protestezi chiar dacă tu nu şti de fapt ce şi cum, nu ai un punct de vedere ferm, dar ăsta e trend-ul. Hai să fim serioşi, mi se pare absurd să urli "nu ucideţi câinii vagabonzi" când tu în viaţa ta nu ai făcut nici cel mai mic gest de suflet faţă de maidanezi, nu ai adoptat vreunul, nu te-ai dus cu o pungă de mâncare la un adăpost dar plângi cu bishonul de 200 de euro în braţe de mila patrupezilor nefericiţi. Hăinuţa bishonului ăla ar salva aşa vreo 5 pui născuţi pe stradă dar no' la proteste înainte la acţiuni constructive înapoi. Sau poziţia acestei instituţii atât de "verticale" care este BOR în cazul Roşia Montană. Adică o adunătură de personje poleite din cap până-n picioare cu aur vine şi invocă ecologia ca motiv de a fi împotriva proiectului. Hai no', serios? Personal am părerile mele pe cele două subiecte dar recunosc că acestea nu sunt încă pe deplin conturate. Nu am soluţii clare în niciunul dintre cele două subiecte aşa că încerc să adopt, în măsură posibilităţilor, o părere echidistantă. Ceea ce mă disperă, însă, e această doză masivă de ipocrizie strigată sus şi tare.

Teoria relativităţii normalităţii

Îmi plac teoriile. Aş putea să stau să dezvolt teorii despre orice, niciun subiect nu e prea neînsemnat din acest punct de vedere. Prefer teoriile mele, dar, uneori mă pierd citindu-le pe ale altora, mult mai deştepţi decât mine. Una din teoriile mele preferate e cea a relativităţii. Unii o consideră perimată, alţii spun că e de-a dreptul puerilă. Mie mi se pare singura 100% adevărată. Matematicienii şi fizicienii se vor supăra, poate. Dar şi această supărare a lor nu e decât una relativă. Ea depinde de formarea lor profesională. Ei sunt observatorii care examinează dintr-o perspectivă specific determinată, dar şi observaţiile lor vor fi supuse regulilor fizicii, la fel cum şi observaţiile unor neaveniţi în domeniu depind de aceleaşi regulit. Totul e relativ pentru că totul depinde de persoana celui care observă, de condiţia acestuia. Una dintre cele mai întâlnite justificări ale acţiunilor umane e "normalitatea". Sau, mai bine zis, definiţia general acceptată a acesteia. Fiecare grup de indivizi organizaţi prin tradiţie, meleaguri şi obiceiuri în grupuri numite popoare şi-a creat propria definiţie a normalităţii. Nu voi intra în amănunte, normalitatea de-a lungul timpului a căpătat atât de multe forme, unele care apar acum de-a dreptul primitive, încât nu vreau să fac aici un tratat de istorie şi evoluţie a noţiunii. De altfel, problema nu constă în definiţia pe care un popor înţelege să o dea normalităţii într-o perioadă istorică sau în alta. Problema e că oamenii, individualităţiile aleg să se conformeze unei definiţii fără să accepte relativitatea acesteia.

Sclavul....

Am fi tentaţi să credem că în societatea în care trăim azi nu există sclavie. Teoretic, dacă e să ne luăm după definiţia consacrată a sclaviei aceasta nu-şi mai are locul în economia zilelor noastre. Şi totuşi mă găsesc din ce în ce mai des în situaţia de a mă întreba dacă nu cumva sclavia, abolită de ceva vreme în cea mai hidoasă formă a sa de manifestare, a luat o haină cozmetizată în spate şi s-a acomodat de minune în economia de piaţă. Teoretic, atât timp cât pentru munca prestată se primeşte o remuneraţie, atât timp cât la baza raportului de muncă există un contract ce stabileşte o sumă de drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi nu putem vorbi de sclavie. Sau putem? Ei bine eu cred că putem. Într-o societate în care munca la negru este în floare, în care, chiar şi atunci când există contracte ele sunt abuzive sau conferă angajatorului prerogative de-a dreptul dictatoriale, într-o economie în care din ce în ce mai mulţi angajaţi acceptă să lucreze pe salarii ce nu au nicio legătură cu adevărata valoare a muncii prestate, într-o lume în care frica de a nu-ţi pierde locul de muncă îi determină pe mulţi să presteze ore suplimentare sclavia nu numai că există ci chiar a fost ridicată la rangul de artă. Desigur, modernul proprietar de sclavi nu e unul scos proaspăt din Coliba Unchiului Tom, ba din contră, o să-l vedeţi de cele mai multe ori la cravată sorbindu-şi delicat cafeaua de dimineaţă pe vreo terasă. Va avea la el o elegantă carte de vizită ce îl va recomanda cu vreo titulatură impozantă în timp ce sclavul îşi va şuşoti la vreo ţigară nemulţumirile şi se va îndrepta apoi cu capul plecat spre casă. Bun venit sclavie în economia de piaţă românească!

Despre preţul usturoiului şi "starea civilă" pe Facebook

Mă gândeam să scriu câteva rânduri despre schimbarea "stării civile" pe Facebook dar asta ar însemna să revin la un subiect mai vechi şi oarecum să le dau "nas" celor care nu-şi dau seama cât de stupidă e mişcarea. Cred că dacă mă prinde o stare bună îmi trec la status "married with..." numai aşa ca să văd reacţiile. Cum degeaba încerci să-i deştepţi pe oameni legat de statusuri am decis că e mai bine să vă scriu despre preţul usturoiului, chestiune care mă preocupă de ceva timp. Preocuparea pentru acest subiect a venit într-o zi în care, înainte de salar fiind, eram lefteră. Mergând de la birou spre casă inventariam mental conţinutul frigiderului şi am ajuns la concluzia că aş putea găti nişte paste cu smântână şi usturoi. Problema: nu mai aveam usturoi. Soluţia: ne buzunărim poate mai avem ceva mărunt cât să ajungă de o căpăţână de usturoi de la alimentară. Monetarul din buzunare arăta o sumă modică, sub 1 leu. Intru la alimentara, aleg o căpăţână de usturoi care în mintea mea nu avea cum să coste mai mult decât umilele mele rezerve şi o rog pe Tanti să cântărească. Costul: 1,5 lei. "La un leu nu aveţi?" Tanti se uită la mine oarecum cu milă. "Nu". De câte ori s-a uitat cineva cât costă un kg de usturoi? Eu mărturisesc nu am făcut-o niciodată până în acea zi când am constatat cu mirare că un kg de usturoi costă 25 de lei. Vreo 5-6 căciului la săculeţ, 6,89 iar în piaţă depinde de om, de locaţie etc. Acum motivele pentru care usturoiul are acest preţ sunt multe şi variate. E de import, agricultura românească e distrusă, serialele şi filemele americane ne-au arătat că nu are efect asupra vampirilor ş.a.m.d. Un lucru rămâne cert. Nu pot să nu mă minunez de preţul ăsta. De ce am ajuns de la Facebook la usturoi. Pentru că prefer să mă preocupe preţul usturoiului decât să stau să urmăresc cine ce îşi mai trece pe FB la Status. Nu de alta, dar asta cu single/it's complicated/in a relantionship with...e cea mai puţin relevantă informaţie pe care o pot afla de pe FB.

Zmeul şi merele de aur

În grădina fermecată Zmeul îşi păzea merele de aur. Mulţi cavaleri doreau să ajungă la unul din aceste fructe dar le era temă. Auziseră cu toţii de zmeul cel fioros, dar niciunul nu stătuse cu el faţă-n faţă. Teama îi împiedica să se apropie prea tare de gardul cel mare de fier forjat care înconjura grădina. Stăteau la câţiva metri depărtare şi îi auzeau doar mormăiturile şi răgetele. Într-o zi un băiat mic şi pricăjit trecu pe lângă grădină şi văzu mulţi cavaleri adunaţi acolo. Le ascultase povestea şi decise să se întoarcă spre seară să încerce să vadă cum arată zmeul ăsta şi cel face atât de fioros. Zis şi făcut. Seara după ce cavalerii se întoarseră la casele lor se apropie de grădină şi intră încet pe poarta cea mare. NU văzu nimic, auzi doar un sforăit înfundat. Se apropie de creatura din faţa lui şi privi atent. Zmeul îi simţi prezenţa şi se ridică în picioare. Băiatul, deloc impresionat de ce avea în faţa ochilor îl întrebă: "De ce la toţi cavaleri le e frică de tine? Nu eşti deloc aşa de fioros." Zmeul rupse un măr de aur dintr-un copac şi îi spuse: "Pentru că aşa au învăţat ei. Ei sunt cavaleri, eu sunt zmeu, deci trebuie să fiu fioros şi ei trebuie să se teamă." "Bine, dar merele tale nici măcar nu sunt de aur."

No other comment

Filosofii, cred, ne spun că a greşi este omenesc. În micimea noastră ne consolă adăugând că a ierta este divin. Dar nici greşeala, nici iertarea nu pot exista una fără cealaltă. De ceva vreme, chiar dacă nu la intervale regulate, văd că unii se tot înţeapă. Dau şi primesc cu dezinvoltura unor adevăraţi boxeri profesionişti. Doar că „mişcările” lor sunt departe de a fi profesioniste. Şi chiar dacă am putea avea o dezbatere întreagă legată de natura divină a iertării sau de cea umană a greşelii, în cazul de faţă nu cred că vreunul e mai mult sau mai puţin divin. Nici mai mult sau mai puţin uman. Doar oameni mici. Oamenii pot şi trebuie cred eu să aibă păreri diferite, acelaşi subiect poate fi văzut din multe perspective şi atât timp cât acestea sunt analizate din punctul de vedere al argumentelor pro şi contra toată lumea are ceva de învăţat. În ultimul timp, însă, se pare că de la tălpică la opincă moda e să ataci, personal, să-ţi alegi adjectivele cele mai urâte care pot caracteriza o persoană. Cred că suntem singura ţară din lumea asta în care Preşedintele şi Primul Ministru au făcut un pact prin care se obligă să se adreseze unul altuia respectuos. Şi să nu-şi facă publice caracterizări denigratoare. Peştele de la cap se-npute, nu? Ei bine mai avem şi noi cunoştiinţe care se pare că nu pot „coabita” nici măcar în mediul virtual. Totuşi o urmă de respect ar fi de apreciat. Că doar ne credem ce va mai deştepţi decât ei.

despre o poveste ce nu poate fi încă scrisă

Mă obsedează o poveste. Am spus-o, cred, de mii de ori. Am început la un moment dat să o scriu. Dar nu a fost să fie. Poveştile fără sfârşit sunt greu de scris. Se derulează constant într-un colţ de suflet şi nu-şi găsesc punctul. O ştiu pe de rost. Îi cunosc fiecare detaliu, fiecare cută, fiecare cuvânt. Ştiu datele, zilele, lunile. Ştiu când şi cum a început. Povestea asta are ochi, are buze, are mâini, are şi pistrui uneori. Are o viaţă a ei şi un corp al ei. Are tot, chiar dacă, gramatical, povestea asta a fost. Au trecut ceva ani de-atunci, în seara asta, însă, trecutul s-a topit în prezent. Şi povestea a revenit. Cu fiecare detaliu, un glob, o beteală, pieliţe rupte la unghii, cafea, zăpadă, scrisori de departe, un drum lung cu trenul într-o noapte de iarnă...documentare despre maimuţe. La un moment dat povestea asta nu se va mai roti, va deveni o filă pe care se aşterne praful, o foaie îngălbenită dintr-o carte pe care nu ai mai citit-o demult. Până atunci am să continui să încerc să o scriu. Când voi reuşi se va pierde şi va rămâne, nu numai gramatical, în trecut. Povestea ar trebui să aibă două personaje principale. Din păcate sau poate din fericire a avut mai multe. Ar trebuie să înceapă cu „A fost odată”, dar a începe cu „Este o zi de toamnă.” Ar trebuie să se termine să o pot scrie şi eu, dar revine mereu când mă aştept mai puţin. Vreau să o rup din mine şi să o pun pe hârtie. Dar pentru asta trebuie să mă rup pe mine. Să scriu cu lacrimi şi să stropesc foaia cu suc de lămâie pentru ca literele să devină vizibile. Are şi poze povestea asta. Ar putea fi o carte de colorat, dar nu pentru cei mici, chiar dacă personajele nu erau departe de copilărie. Are şi vise. Are şi dragoste şi trădare şi aventură, are toate ingredientele necesare. Are secrete. Are simboluri. Are toane şi lacrimi şi haos şi disperare. Păstrez un caiet aparte pentru povestea asta, dar l-am ascuns. Acum îl ţin în braţe.