...perpetuum mobile...

Sting ţigara în scrumiera plină şi foaia goală stă în faţa mea...De ce? Talentul tău este inspiraţia mea..o declaraţie ce poate însemna totul sau...nimic. de data asta nimic. Literele îşi găsesc singure cursul pe tastură şi nu eu scriu, ceva din mine le îndeamnă să se aşeze în ordine. Un text ce zace, undeva în mine căutându-şi un drum, chiar dacă, poate, e unul greşit. Să mă abţin? Din nou de ce? Un „de ce?” obsedant care îşi caută poteca de ieşire. Nu există atei, există oameni care îşi neagă credinţa, oricare ar fi ea. În seara asta un eu egoist nu mai poate accepta negarea, nu ca literă de lege. Demonii s-au adunat şi cântă, pentru ultima dată cântă un...refren de undeva de sus de pe dealuri. Auzit printre picăturile unei comedii del arte prost reînviate. Am îngropat tot ce era de îngropat, am trăit aproape tot ce era de trăit. Sau nu? Mai avem ceva de degustat? O pereche de bocanci, un sul de lână, cinci cravate atârnate de clanţa uşii, zece cărţi începute şi neterminate. Câteva filme văzute şi golite de semnificaţie. Câteva iluzii aruncate...unde? la ce coş?...doar facem colectare diferenţiată. Sticlă, hârtie, plastic. Cioburi care dor, bileţelele lăsate prin casă, ambalejele care îşi aşteaptă locul în gunori. Şi încă o ţigară...nu e ultima. Prea multe frustrări pentru un singur fum. Trăim dintr-o frustrare-n alta, le consumăm într-un gând, dar nu încetăm...nu ne oprim, nu avem cum...continuăm să iubim...