Sclavul....

Am fi tentaţi să credem că în societatea în care trăim azi nu există sclavie. Teoretic, dacă e să ne luăm după definiţia consacrată a sclaviei aceasta nu-şi mai are locul în economia zilelor noastre. Şi totuşi mă găsesc din ce în ce mai des în situaţia de a mă întreba dacă nu cumva sclavia, abolită de ceva vreme în cea mai hidoasă formă a sa de manifestare, a luat o haină cozmetizată în spate şi s-a acomodat de minune în economia de piaţă. Teoretic, atât timp cât pentru munca prestată se primeşte o remuneraţie, atât timp cât la baza raportului de muncă există un contract ce stabileşte o sumă de drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi nu putem vorbi de sclavie. Sau putem? Ei bine eu cred că putem. Într-o societate în care munca la negru este în floare, în care, chiar şi atunci când există contracte ele sunt abuzive sau conferă angajatorului prerogative de-a dreptul dictatoriale, într-o economie în care din ce în ce mai mulţi angajaţi acceptă să lucreze pe salarii ce nu au nicio legătură cu adevărata valoare a muncii prestate, într-o lume în care frica de a nu-ţi pierde locul de muncă îi determină pe mulţi să presteze ore suplimentare sclavia nu numai că există ci chiar a fost ridicată la rangul de artă. Desigur, modernul proprietar de sclavi nu e unul scos proaspăt din Coliba Unchiului Tom, ba din contră, o să-l vedeţi de cele mai multe ori la cravată sorbindu-şi delicat cafeaua de dimineaţă pe vreo terasă. Va avea la el o elegantă carte de vizită ce îl va recomanda cu vreo titulatură impozantă în timp ce sclavul îşi va şuşoti la vreo ţigară nemulţumirile şi se va îndrepta apoi cu capul plecat spre casă. Bun venit sclavie în economia de piaţă românească!

Despre preţul usturoiului şi "starea civilă" pe Facebook

Mă gândeam să scriu câteva rânduri despre schimbarea "stării civile" pe Facebook dar asta ar însemna să revin la un subiect mai vechi şi oarecum să le dau "nas" celor care nu-şi dau seama cât de stupidă e mişcarea. Cred că dacă mă prinde o stare bună îmi trec la status "married with..." numai aşa ca să văd reacţiile. Cum degeaba încerci să-i deştepţi pe oameni legat de statusuri am decis că e mai bine să vă scriu despre preţul usturoiului, chestiune care mă preocupă de ceva timp. Preocuparea pentru acest subiect a venit într-o zi în care, înainte de salar fiind, eram lefteră. Mergând de la birou spre casă inventariam mental conţinutul frigiderului şi am ajuns la concluzia că aş putea găti nişte paste cu smântână şi usturoi. Problema: nu mai aveam usturoi. Soluţia: ne buzunărim poate mai avem ceva mărunt cât să ajungă de o căpăţână de usturoi de la alimentară. Monetarul din buzunare arăta o sumă modică, sub 1 leu. Intru la alimentara, aleg o căpăţână de usturoi care în mintea mea nu avea cum să coste mai mult decât umilele mele rezerve şi o rog pe Tanti să cântărească. Costul: 1,5 lei. "La un leu nu aveţi?" Tanti se uită la mine oarecum cu milă. "Nu". De câte ori s-a uitat cineva cât costă un kg de usturoi? Eu mărturisesc nu am făcut-o niciodată până în acea zi când am constatat cu mirare că un kg de usturoi costă 25 de lei. Vreo 5-6 căciului la săculeţ, 6,89 iar în piaţă depinde de om, de locaţie etc. Acum motivele pentru care usturoiul are acest preţ sunt multe şi variate. E de import, agricultura românească e distrusă, serialele şi filemele americane ne-au arătat că nu are efect asupra vampirilor ş.a.m.d. Un lucru rămâne cert. Nu pot să nu mă minunez de preţul ăsta. De ce am ajuns de la Facebook la usturoi. Pentru că prefer să mă preocupe preţul usturoiului decât să stau să urmăresc cine ce îşi mai trece pe FB la Status. Nu de alta, dar asta cu single/it's complicated/in a relantionship with...e cea mai puţin relevantă informaţie pe care o pot afla de pe FB.

Zmeul şi merele de aur

În grădina fermecată Zmeul îşi păzea merele de aur. Mulţi cavaleri doreau să ajungă la unul din aceste fructe dar le era temă. Auziseră cu toţii de zmeul cel fioros, dar niciunul nu stătuse cu el faţă-n faţă. Teama îi împiedica să se apropie prea tare de gardul cel mare de fier forjat care înconjura grădina. Stăteau la câţiva metri depărtare şi îi auzeau doar mormăiturile şi răgetele. Într-o zi un băiat mic şi pricăjit trecu pe lângă grădină şi văzu mulţi cavaleri adunaţi acolo. Le ascultase povestea şi decise să se întoarcă spre seară să încerce să vadă cum arată zmeul ăsta şi cel face atât de fioros. Zis şi făcut. Seara după ce cavalerii se întoarseră la casele lor se apropie de grădină şi intră încet pe poarta cea mare. NU văzu nimic, auzi doar un sforăit înfundat. Se apropie de creatura din faţa lui şi privi atent. Zmeul îi simţi prezenţa şi se ridică în picioare. Băiatul, deloc impresionat de ce avea în faţa ochilor îl întrebă: "De ce la toţi cavaleri le e frică de tine? Nu eşti deloc aşa de fioros." Zmeul rupse un măr de aur dintr-un copac şi îi spuse: "Pentru că aşa au învăţat ei. Ei sunt cavaleri, eu sunt zmeu, deci trebuie să fiu fioros şi ei trebuie să se teamă." "Bine, dar merele tale nici măcar nu sunt de aur."

No other comment

Filosofii, cred, ne spun că a greşi este omenesc. În micimea noastră ne consolă adăugând că a ierta este divin. Dar nici greşeala, nici iertarea nu pot exista una fără cealaltă. De ceva vreme, chiar dacă nu la intervale regulate, văd că unii se tot înţeapă. Dau şi primesc cu dezinvoltura unor adevăraţi boxeri profesionişti. Doar că „mişcările” lor sunt departe de a fi profesioniste. Şi chiar dacă am putea avea o dezbatere întreagă legată de natura divină a iertării sau de cea umană a greşelii, în cazul de faţă nu cred că vreunul e mai mult sau mai puţin divin. Nici mai mult sau mai puţin uman. Doar oameni mici. Oamenii pot şi trebuie cred eu să aibă păreri diferite, acelaşi subiect poate fi văzut din multe perspective şi atât timp cât acestea sunt analizate din punctul de vedere al argumentelor pro şi contra toată lumea are ceva de învăţat. În ultimul timp, însă, se pare că de la tălpică la opincă moda e să ataci, personal, să-ţi alegi adjectivele cele mai urâte care pot caracteriza o persoană. Cred că suntem singura ţară din lumea asta în care Preşedintele şi Primul Ministru au făcut un pact prin care se obligă să se adreseze unul altuia respectuos. Şi să nu-şi facă publice caracterizări denigratoare. Peştele de la cap se-npute, nu? Ei bine mai avem şi noi cunoştiinţe care se pare că nu pot „coabita” nici măcar în mediul virtual. Totuşi o urmă de respect ar fi de apreciat. Că doar ne credem ce va mai deştepţi decât ei.

despre o poveste ce nu poate fi încă scrisă

Mă obsedează o poveste. Am spus-o, cred, de mii de ori. Am început la un moment dat să o scriu. Dar nu a fost să fie. Poveştile fără sfârşit sunt greu de scris. Se derulează constant într-un colţ de suflet şi nu-şi găsesc punctul. O ştiu pe de rost. Îi cunosc fiecare detaliu, fiecare cută, fiecare cuvânt. Ştiu datele, zilele, lunile. Ştiu când şi cum a început. Povestea asta are ochi, are buze, are mâini, are şi pistrui uneori. Are o viaţă a ei şi un corp al ei. Are tot, chiar dacă, gramatical, povestea asta a fost. Au trecut ceva ani de-atunci, în seara asta, însă, trecutul s-a topit în prezent. Şi povestea a revenit. Cu fiecare detaliu, un glob, o beteală, pieliţe rupte la unghii, cafea, zăpadă, scrisori de departe, un drum lung cu trenul într-o noapte de iarnă...documentare despre maimuţe. La un moment dat povestea asta nu se va mai roti, va deveni o filă pe care se aşterne praful, o foaie îngălbenită dintr-o carte pe care nu ai mai citit-o demult. Până atunci am să continui să încerc să o scriu. Când voi reuşi se va pierde şi va rămâne, nu numai gramatical, în trecut. Povestea ar trebui să aibă două personaje principale. Din păcate sau poate din fericire a avut mai multe. Ar trebuie să înceapă cu „A fost odată”, dar a începe cu „Este o zi de toamnă.” Ar trebuie să se termine să o pot scrie şi eu, dar revine mereu când mă aştept mai puţin. Vreau să o rup din mine şi să o pun pe hârtie. Dar pentru asta trebuie să mă rup pe mine. Să scriu cu lacrimi şi să stropesc foaia cu suc de lămâie pentru ca literele să devină vizibile. Are şi poze povestea asta. Ar putea fi o carte de colorat, dar nu pentru cei mici, chiar dacă personajele nu erau departe de copilărie. Are şi vise. Are şi dragoste şi trădare şi aventură, are toate ingredientele necesare. Are secrete. Are simboluri. Are toane şi lacrimi şi haos şi disperare. Păstrez un caiet aparte pentru povestea asta, dar l-am ascuns. Acum îl ţin în braţe.

...perpetuum mobile...

Sting ţigara în scrumiera plină şi foaia goală stă în faţa mea...De ce? Talentul tău este inspiraţia mea..o declaraţie ce poate însemna totul sau...nimic. de data asta nimic. Literele îşi găsesc singure cursul pe tastură şi nu eu scriu, ceva din mine le îndeamnă să se aşeze în ordine. Un text ce zace, undeva în mine căutându-şi un drum, chiar dacă, poate, e unul greşit. Să mă abţin? Din nou de ce? Un „de ce?” obsedant care îşi caută poteca de ieşire. Nu există atei, există oameni care îşi neagă credinţa, oricare ar fi ea. În seara asta un eu egoist nu mai poate accepta negarea, nu ca literă de lege. Demonii s-au adunat şi cântă, pentru ultima dată cântă un...refren de undeva de sus de pe dealuri. Auzit printre picăturile unei comedii del arte prost reînviate. Am îngropat tot ce era de îngropat, am trăit aproape tot ce era de trăit. Sau nu? Mai avem ceva de degustat? O pereche de bocanci, un sul de lână, cinci cravate atârnate de clanţa uşii, zece cărţi începute şi neterminate. Câteva filme văzute şi golite de semnificaţie. Câteva iluzii aruncate...unde? la ce coş?...doar facem colectare diferenţiată. Sticlă, hârtie, plastic. Cioburi care dor, bileţelele lăsate prin casă, ambalejele care îşi aşteaptă locul în gunori. Şi încă o ţigară...nu e ultima. Prea multe frustrări pentru un singur fum. Trăim dintr-o frustrare-n alta, le consumăm într-un gând, dar nu încetăm...nu ne oprim, nu avem cum...continuăm să iubim...

Carla ne scrie despre iubire

Te iubesc! “Două cuvinte care schimbă totul. Îţi schimbă starea de spirit, îţi schimbă viaţa, îţi schimbă gândirea, te schimbă pe tine ca persoană. Tu ce simţi când spui cuiva “te iubesc”? Simţi că sufletul îţi zburdă de fericire? Simţi că ai ţopăi prin casa de bucurie şi că nimeni şi nimic nu e mai puternic decât tine în momentele acelea? Ce simţi când îţi spune cineva ”te iubesc”? Te simţi cel mai frumos copil din întreaga lume? A IUBÍ - . 1) (persoane de sex opus) A trata cu sentimente de dragoste. 2) A trata cu un deosebit atasament sufletesc IUBÍRE -. 1) v. A IUBI și A SE IUBI. 2) Sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; dragoste; amor. 3) Atașament sufletesc (simpatie, prietenie, afecțiune) puternic față de cineva sau ceva. După cum ştim cu toţii, există mai multe tipuri de iubire. Iubirea faţă de părinţi, iubirea faţă de fraţi, faţă de copii, iubirea faţă de prietenii adevăraţi şi să nu uităm de simpaticele animăluţe care şi ele se bucură de iubirea noastră, a oamenilor. Însă iubirea care ne luminează sufletul şi fără de care nu putem exista este cea faţă de partenerul nostru de viaţă. Atunci când iubim ne simţim euforici de parcă nu ar exista nimic care să ne trezească din mrejele dragostei. Totul este colorat în jurul nostru, toată lumea e veselă şi ajungem să facem tot feluri de lucruri ţăcănite, din dragoste. Te iubesc pe toate limbile Pământului, dar mai ales pe limba mea. Singurul fel în care te iubesc este felul meu. Nu există doi oameni care să iubească la fel, unul dintre parteneri întotdeauna iubeşte mai mult. Oarecum e bine pentru că altfel nu ar exista sentimentul de completare, dar în acelaşi timp e şi trist pentru că unul din parteneri se simte uşor neîndreptăţit că oferă mai multe sentimente decât primeşte. Asta nu e deloc o problema, aş spune. Mi-a spus cineva ”învaţă să te bucuri pentru că oferi, nu pentru că primeşti”. Este un sentiment fantastic de plăcut să oferi, atunci când o faci din suflet. Sunt o sută de moduri de a spune cuiva “te iubesc”. Putem lăsa bileţele prin casă, ne putem împletici picioarele prin pat, putem găti din dragoste, putem scrie numele persoanei iubite pe nisipul de pe plaja mării, etc. Personal consider că există un singur mod fizic în care să spui aceste două cuvinte – îmbrăţişarea sinceră." Carla