Incident nefericit in presa mureseana

Un incident şocant s-a petrecut în noaptea de miercuri spre joi în comuna Eremitu. Ovidiu Roşca cameraman la PRO TV Târgu Mureş a fost bătut de patru săteni în timp îşi făcea meseria. Dacă putem înţelege, oarecum, reacţia sătenilor care au pierdut un membru al comunităţii, nu înţelegem reacţia poliţistului local care a stat şi i-a rugat pe cei din echipa Pro Tv să plece. Nu, nu a chemat ajutor, probabil nu avea pe cine şi nici nu a luat măcar datele de identificare ale agresorilor. Lăsând deoparte orice discuţie privind reorganizarea poliţiei rurale, necesar a fi făcută cu cap, ne raliem colegilor din presă şi solicităm autorităţilor competente o anchetă serioasă a acestui caz. Nu considerăm firesc ca un jurnalist să fie agresat în timp ce îşi face meseria iar autorităţile să reacţioneze abia după ce presa le aduce datele la cunoştiinţă. Înţelegem durerea celor din Eremitu care au suferit pierderea unui membru a comunităţii şi ne exprimăm cele mai sincere condoleanţe familieri acestui. Nu credem, însă, că violenţa împotriva unui jurnalist care nu îşi face decât meseria este o rezolvare sau o refulare cu sens în asemenea situaţii. Redacţia Zi de Zi este alături de colegul nostru şi de familia şi colegii săi şi îi urează însănătoşire grabnică. De asemenea avem speranţa că autorităţile competente vor analiza în cel mai serios mod acest caz.

Editorial publicat in Cotidianul Zi de Zi, vineri, 10 iunie 2011

Se întâmplă uneori...în România.

Supporting Investigative Journalism, ediţia a II-a, Freedom House. Sinaia. Cabana Schiorilor.

După o zi plină de idei, după ce subiectele, în parte, au fost tocate, se lasă seara peste grupul de jurnalişti şi nu numai care încearcă să găsească un fir în ilogicul cotidian. Cinăm aproape de creierii munţilor într-o locaţie la limita dintre kitch şi tradiţional românesc. Trei oameni de la masă privesc către un perete. Poza alb-negru-difuz arată un schior. Sub poză, în spatele unui pătrat cu ramă maro şi sticlă, un nume scrijelit şi o dată. 26.12.2008. Se naşte întrebarea. A cui e autograful? Gândesc. Vreun mare schior a venit să pape de Crăciun în 2008 şi văzându-şi poza a dat un autograf sub ea. Logic. Plus, o chestie de stil, staif. Gândesc european? Colegii mei văd, se întreabă şi ei. Mă duc până acolo. Să văd de aproape. Poate scrie numele pe poză. Scria sub poză: Un nume, campion 1960. Nu reţin numele, dar nu seamănă cu ce scrie pe perete. Plus, chiar să mai recunoască careva un schior din 60 şi să-l pună să semneze în 2008 pe perete? Nu merge. Mâncăm, bem, râdem. Colegul Pleacă să întrebe un chelner. Vine la masă. Nu aud ce-i spune celuilalt coleg. Se termină cu escu. Întreb şi eu ca..., Cine? Traian Băsescu. Ce a mai făcut? A lui e autograful de pe perete.

P.S.: Adică, stâlp, autograf, sticlă.

P.S.2. Şi unii se supără pe cei care fac grafiti.

Tacita lăsare în paragină a statului român

Unul pleacă, altul vine. Cam aşa ar putea fi caracterizată pe scurt situaţia creată luni la Senat când opoziţia a avut, pentru vreo două ceasuri, majoritatea. Cum e greu să înţelegi exact ce se întâmplă pe la Parlament am vorbit cu parlamentarii noştri de Mureş. Surprinzător, am aflat că problema cea mai mare este indisciplina, adică să o spunem pe româneşte chiulul cu neruşinare de la muncă. Un senator sau un deputat are o singură treabă. Să meargă la Parlament, să studieze actele normative, să propună sau nu amendamente şi să voteze. Pe scurt, activitatea de legiferare, de organizare juridică a vieţii sociale cade în sarcina acestor oameni. Nu de puţine ori, a se vedea campania electorală internă a PDL, parlamentarii au tras chiulul. Nici cei din USL nu sunt excepţii chiar dacă ei aruncă mâţa în curtea puterii, că doar puterea are majoritate. Uite aşa ne trezim cu legi adoptate tacit. Cum, pentru numele Celui de Sus, să se adopte tacit o lege nu pricep. Adică, dacă prind o zi bună, sau vreo sărbătoare câmpenească pe undeva, şi parlamentarii absentează poate trece orice lege? Tacit? Da, pentru că ei nu absentează o singură dată, mai mult absentează decât lucrează. Rezultatul, un Parlament care nu face nimic, un Guvern care face ce vrea şi un popor lăsat de capul lui. La anul avem alegeri. Oare se va schimba ceva?

Epopeea electorala a UDMR

Apariţia mai multor formaţiuni maghiare a pus pe jar UDMR care scăzuse oricum în sondaje o dată cu măsurile anticriză promovate şi susţinute de coaliţia de guvernare. În acest moment formaţiunea cu cele mai vechi state de plată la nivel de conducere a României are două probleme importante pentru electorat pentru care trebuie să găsească o soluţie.
Prima este legată de legea minorităţilor naţionale. Liderii Uniunii au declarat, nu o dată, că rămânerea la guvernare depinde de adoptarea acestui act normativ. Cum în România să ai o lege importantă adoptată de Parlament este un adevărat miracol divin, cel mai probabil problemele minorităţilor naţionale vor fi adoptate prin asumare de răspundere. A 14-a a Guvernului Boc. A doua problemă este legată de „Ţinutul Secuiesc”. Primul pas a fost făcut în urmă cu o săptămână când în cadrul UDMR a fost înfiinţat Consiliul Aleşilor Locali din Ţinutul Secuiesc, continuând săptămâna aceasta cu faimoasa reprezentanţă a Ţinutului cu pricina în spaţiul Ungariei de la Bruxelles.
Promisiuni etnice pentru păstrarea unui electorat coerent. UDMR se va lupta până la capăt pentru a obţine ceea ce şi-a propus şi se pare că cei din USL nu ar fi dispuşi să negocieze decât fără ridicarea problemei autonomiei. Oare cât va mai trece până când un partid românesc va avea suficientă forţă să formeze un Guvern fără UDMR? Guvern care să şi reziste. Până atunci, UDMR rămâne partidul care face orice pentru a obţine ceea ce şi-a propus.

Editorial publicat in Cotidianul Zi de Zi, marti, 31 mai 2011

Puţină de pollitică etnică

Ultimul subiect cu iz etnic este cel legat de înfiinţarea la Bruxelles a unei reprezentanţe a Ţinutului Secuiesc. Cum mâine puteţi citi în Zi de Zi pe larg despre acest subiect nu vă încarc acum atenţia cu detalii tehnice. Personal consider că asemenea subiecte (a se vedea şi problema cetăţeniei maghiare, scandalul soţia ambasadorului etc) nu fac decât să creeze discuţii lipsite de sens practic. Fiecare popor are elementele lui extremiste. Nu există pădure fără uscături. Că actuala putere nu reacţionează la gesturi nepotrivite ale partenerilor de guvernare nu trebuie să surprindă pe nimeni. Închid ochii la fel cum au făcut toţi cei care au depins în vreun fel sau altul de cei 5% ai UDMR. Îngrijorător pentru mine este faptul că niciun partid politic din această ţară nu a reuşit în 20 de ani să nu aibă nevoie de cei 5% pentru a guverna. Asta mă sperie de-a dreptul. Ceea ce mă bucură este că, până acum, nu a mai ieşit nimeni în stradă într-o reeditare nedorită a evenimentelor din martie 90. Populaţia arată mai multă minte decât marea majoritate a politicienilor.

Mâine caută Ziarul de Mureş!

De obicei, şedinţele Consiliului Judeţean sunt destul de disciplinate şi scurte. Aşa a început şi şedinţa de joia trecută cu „doamna de fier” într-o formă de zile mari. Până la penultimul proiect de pe ordinea de zi. Spiritele au părut că încep să se încingă o dată cu proiectul privind stabilirea criteriilor de performanţă pentru managerul Aeroprotului Transilvania. Fără a se reuşi. În schimb la stabilirea aceloraşi criterii pentru managerul Parcului Industrial tensiunile s-au transforme în schimburi acide de replici şi încăpăţânări de copil răzgâiat.

..............................................................................................................................................................................

Dorin Florea a dorit să omagieze gestul Ministrului Transporturilor de a muta calea ferată din oraş. Lucrurile nu au mers taman pe placul lui aşa că soluţia de rezervă a găsit-o madam Ciobanu în tolba de chichiţe juridice.

Pe larg, Luni, 30 mai în ZIARUL DE MUREŞ

Despre festivităţile de absolvire şi întâlnirea de 10 ani!

Pentru cei care au absolvit acum Liceul, pentru cei care vor fi boboci la toamnă, pentru cei care au uitat de cât timp au absolvit liceul.

În fiecare an, echipa Zi de Zi încearcă să acopere cât mai multe dintre festivităţile de absolvire ale liceelor din oraş, indiferent că se numesc Grup Şcolar sau Colegiu Naţional. De ce? Simplu: este un moment important pentru mii cetăţeni ai acestui oraş. În viaţa unui tânăr este poate cel mai important moment. Deciziile pe care cei care au lăsat copilăria în urmă trebuie să le ia în această perioadă le vor afecta probabil întreaga viaţă.

Este adevărat că festivităţile blochează practic circulaţia în oraş, mai ales când se suprapun cu zilele oraşului. Un mic sacrificiu pentru generaţia viitoare. Şi cei care în aceste zile s-au bucurat de larma creată în oraş din cauza lor vor avea cuvinte nu tocmai politicoase către cei care îşi vor organiza festivităţile peste zece ani.

Pe teren fiind în demersul nostru de a scrie despre cât mai mulţi absolvenţi, am ajuns joi dimineaţă la ora 9.00 la festivitatea de absolvire de la Grupul Şcolar "Gheorghe Şincai". Chiar dacă liceul nu mai funcţionează în locaţia de acum 10 ani când eu eram proaspăt absolvent, am retrăit oarecum emoţiile pe care le aveam atunci. Sigur mulţi dintre cei care mi-au fost profesori la acest liceu în trecut au părăsit corpul profesoral. Pe o parte i-am revăzut joi chiar dacă timpul nu mi-a permis să stau de vorbă cu ei. (de la 10.00 trebuia să fiu la altă festivitate)

Spuneam că m-am emoţionat pentru că azi voi participa la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Din păcate va fi o adunare restrânsă. Spun din păcate pentru că marea majoritate a foştilor mei colegi nu vor participa la acest moment. Motivele lor sunt diverse şi am încercat, în măsura în care construcţia mea internă îşi permite, să-i înţeleg pe fiecare. Nu am fost cea mai unită clasă şi cred că există încă multe resentimente care îi fac pe unii să uite un lucru pe care eu îl consider important. Am ajuns la Şincai în clasa a X-a şi trei ani de zile am petrecut multe ore în compania aceloraşi oameni. Indiferent cum au fost ei, indiferent cum sunt acum cred că trebuie să arătăm respect faţă de o tradiţie care are menirea de a-ţi reaminti cine ai fost, cine eşti şi unde vrei să ajungi. Poate nu mai avem nimic în comun acum, poate nu am avut niciodată foarte multe lucruri în comun, dar am fost colegi şi chiar dacă anii, distanţele şi mentalităţile ne-au schimbat, undeva în noi rămânem nişte elevi care, la un moment dat au făcut parte din acelaşi colectiv. Raluca Mureşan şi Ana Moca, fostele mele colege au depus reale eforturi pentru a lua legătura cu cât mai multă lume şi am tot respectul pentru eforturile organizatorice pe care le-au depus. Sper, încă, cu toate că mai sunt numai câteva ore, să avem surprize şi colegi care nu erau foarte siguri sau care îşi găseau tot felul de scuze să se răzgândească măcar în al 12-lea ceas. Nu de alta, dar la un moment dat am certitudinea că vor regreta că au pierdut acest moment.