Andrei Ionescu este un tânăr de 34 de ani care în ultimele 8 luni a trăit la limita realităţii. La propriu. La sfârşitul lunii februarie a acestui an, Andrei a făcut cunoştinţă cu visele prin intermediul substanţelor etnobotanice. Locul de muncă din domeniul bancar, căsnicia fericită cu femeia iubită din ultimii 10 ani, cei doi copii mici şi educaţia aleasă de care a beneficiat nu l-au scutit de tentaţia lumii drogurilor. Sub protecţia anonimatului, Andrei a fost de acord să stea de vorba cu noi pentru a ne prezenta realitatea trăită de el. Acesta a ţinut să sublinieze faptul că aceasta este povestea lui care poate fi diferită de experienţele altora.
Reporter: Cum a început?
Andrei Ionescu: Dintr-o dată. Nu cred că mi-am dat seama de la bun început ce se întâmplă. Am vrut să încercă. Era o petrecere pentru un prieten care urma să se căsătorească. Cineva a adus un joint şi iniţial am crezut că e iarbă. Iarbă am mai fumat şi nu s-a întâmplat nimic, adică nu am simţit nevoia de a fuma din nou. De data asta a fost altceva. Am fumat, ne-am distrat, totul a fost OK.
R.: Când ai simţit că a început să te prindă?
A.I.: Cred că după câteva zile. Eram acasă, familia mea era plecată la ţară la părinţi. Eu nu puteam merge pentru că aveam o perioadă foarte grea la bancă, multe dosare, multe probleme de rezolvat. Stăteam zilnic până la 8-9 seara la birou. În acea seară am ieşit de la muncă şi în drum spre casă m-am gândit că nu ar fi mare lucru să-mi iau un plic, să fumez un joint să mă relaxez. De acolo a început totul.
R: Eşti un tip inteligent, de ce nu te-ai oprit?
A.I.: Pentru că nu am vrut. Pentru că totul era bine, prea bine ca să-mi doresc să renunţ. Pentru că nu credeam că mă va afecta şi pentru că, sincer să fiu, habar nu aveam ce anume fumez sau ce efect poate avea. Toată lumea face asta şi nu are sens să ne ascundem după degete, doar că puţini ştiu cu adevărat ce fac şi ajungi într-un punct în care nu ţi se mai pare că faci ceva anormal. Orice problemă ai avea o uiţi după ce tragi câteva fumuri. La mine lucrurile s-au manifestat poate mai repede decât la alţii. În mai puţin de o lună de zile fumam câte două-trei ţigări pe zi, nu dormeam altfel şi nu mă puteam abţine.
R.: Erai dependent sau pur şi simplu ţi se părea interesant?
A:I: La început nici una nici alta. La început pur şi simplu nu mă gândeam, nu conştientizam ce se întâmplă. Nu cred că gândeam foarte mult la ceea ce se întâmplă cu mine sau, mai bine zis, nu m-am gândit nici un moment că se poate întâmpla ceva rău, sau că acest lucru mă poate afecta în aşa hal încât să fiu pe punctul de a pierde tot. Abia când soţia mea m-a dus la spital într-o seară după ce am exagerat mi-am dat seama că ceva se întâmpla. Era cam la două luni după ce am început. În ziua aceea nu am mers la birou, mă simţeam rău şi simţeam că mă doare carnea pe mine. Slăbisem şi cred că eram şi puţin răcit. Seara pe la zece au început frisoanele. Nu puteam înghiţi nici măcar o gură de apă. Vomam tot ce puneam în gură. Am fost la spital şi, pe moment mi-am revenit. Câteva zile totul a fost în regulă dar nu am fumat deloc şi începeam să am o stare din ce în ce mai proastă, psihic vorbind.
R.: Care era senzaţia pe care o trăiai?
A.I.: De ardere. Nu o pot descrie altfel. Simţeam că ard constant, la foc mic. Totul era urât, negru, nimic nu mă putea bucura nici măcar cei mici ai mei care nu înţelegeau nimic din ce se întâmpla cu mine. Nu îmi convenea nimic şi nu îmi făcea nimic plăcere. Fumam şi apoirâdeam, dar când am fost bolnav atunci nu puteam să fumez.
R.: Soţia ta ştia?
A.I.: Cred că soţia mea bănuia încă de la bun început ceva. Mi-a dar mai târziu de înţeles chestia asta. Bănuiesc că îi era frică de ce ar putea afla sau poate, chiar de reacţia mea la o discuţie sau la o abordare directă a situaţiei, chiar dacă eu conştientizez abia acum lucrurile astea. Eram destul de greu de suportat. Dacă ar fi să aplic acum un model american la care apelează cei care vor să scape de dependenţe şi aş fi complet sincer, nu mă interesa nimic. Eram ca un specator pe care dacă îl întrebi despre ce a fost vorba în spectacol nu mai ştie să-ţi spună nimic. Totul trecea pe lângă mine dar nimic nu rămânea efectiv
R.: Nici copii nu te interesau?
A.I: Nu pot spune că nu stăteam cu ei, că nu comunicau, dar totul mi se ştergea din minte în secunda următoare. Ca şi când drogurile mă ajutau să uit de probleme atunci când fumam dar uitam de tot, nu numai când eram fumat ci tot timpul. Cred că ăsta este cel mai periculos efect. Am devenit absolut pasiv la tot ce se întâmpla în jurul meu.
Reporter: Cum te descurcai la locul de muncă?
Andrei Ionescu: În acele momente lucram ca şi ofiţer de credite la o bancă din oraş. În primul moment nu pot pot spune că m-a afectat fumatul la job. Chiar la început a-ş spune că m-a ajutat pentru că nu mă mai enervam aşa de repede, dormeam mult şi mă trzeam odihnit şi atunci dimineţile nu mai erau un chin. Problemele au început în momentul în care am început să exagerez. Fumam enorm de mult şi uneori chiar şi la birou când mi se părea că lucrurile devin insuportabile sau când, pur şi simplu, nu mai vroiam să mă intereseze nimic.
R.: Colegii, şefii tăi nu au observat?
A.I.: Ştiţi ce se întâmplă cu orice are un astfel de viciu, inventează mereu noi şi noi modalităţi de a abate atenţia celor din jur de la devărata cauză a problemei. Inventam mereu dureri de cap sau cine ştie ce alte scuze de genul acesta pentru ca nimeni să nu-şi pună întrebări. În cele din urmă, după ce mi s-a făcut rău într-o zi la birou au aflat adevărul.
R.: Cum s-a întâmplat?
A.I.: La un sfârşit de săptămână am fost cu mai mulţi prieteni la munte unde am fumat exagerat de mult. Nu pot să-mi aduc aminte o cifră exactă. Câte plicuri, joint-uri sau grame am tras în piept, însă sunt convins că timp de trei zile nu am fost treaz deloc. Luni dimineaţă m-am dus, ca de obicei, la birou. Nu mă simţeam extraordinar, mă durea foarte tare capul şi îmi era greaţă. Uitam din minut în minut ce trebuia să fac pentru că nu mă puteam concentra. Ziua aia a trecut îngrozitor de greu. Era şi ziua unui coleg care a adus ceva de băut în pauza de masă. Eu nu puteam mânca nimic din cauza stomacului dar a trebuit să ciocnesc un pahar de vin. Instant am leşinat şi nimeni nu pricepea ce mi s-a întâmplat.
R.: Ce a urmat?
A.I.: Colegii m-au luat şi m-au dus la spital, mi-au făcut spălături la stomac, mi-au pus perfuzii pentru hidratare şi să mă hrănească şi mi-au făcut analize de sânge şi de toate felurile. Eu nu prea eram conştient în timp ce se întâmplau toate aceste lucruri, dar mi-a povestit soţia mea după aceea. Ea a ajuns destul de târziu la spital pentru că nu avea cu cine să lase copii şi nu vroia să-i aducă la spital ca să-şi vadă tatăl în halul în care eram. Şeful meu de birou a rămas cu mine aşa că medicii i-au spus lui rezultatele analizelor care bineînţeles arătau că m-am drogat.
R.: Te-au concediat?
A.I.: Nu chiar concediat şi nu chiar atunci. A ieşit scandal la birou, s-a făcut o anchetă şi mi s-au dat două săptămâni de probă în care să arăt că mă las de fumat şi că nu mai vin aşa la birou. Dacă după două săptămâni analizele mele ieşeau mai bine puteam să-mi păstrez locul de muncă.
R.: Cu toate astea nu s-a întâmplat aşa...
A.I.: Da şi ceea ce s-a întâmplat demonstrează cât de puternică este această dependenţă. Aveam de rezolvat un dosar de credit ipotecar destul de complicat. Era vorba de o valoare destul de mare, de peste 150.000 de euro, din câte îmi aduc aminte, iar cei de la Bucureşti îmi cereau mereu noi şi noi completări, alte formulare, ba să refacem actele notariale, clientul era deja tracasat şi toate se spărgeau la mine în cap aşa că într-o zi, după ce nu mai fumasem de la faza cu leşinul de aproape 10 zile, nu am mai suportat nivelul de stres şi de tensiune acumulat şi am decis să trag seara câteva fumuri. Aveam un joint acasă, în caz de ceva. A doua zi l-am luat cu mine la birou şi în pauza de masă am fumat ce mai rămăsese de seara. Şeful şi-a dat seama imediat pentru că mă pândea. A doua zi la prima oră am fost chemat în biroul şefului mare şi mi s-a pus în vedere că, cel mai bine ar fi să-mi dau demisia pentru că altfel ei mă vor concedia şi asta nu ar da bine pe viitor.
R.: Tu te gândeai la viitor atunci?
A.I: Nu mă gândeam decât la următoarea ţigară.
R.: Ce a urmat?
A.I.: Când a auzit soţia mea că mi-am pierdut job-ula zis că, dacă nu mă pun pe picioare divorţează şi nu o să mă mai lase să-mi văd niciodată copii. Cred că asta m-a trezit oarecum la realitate. Mi-am strâns toată voinţa şi cu ajutorul ei şi a celor mici am reuşit să trec peste şi să nu mai fumez. Asta se întâmpla la sfârşitul lunii octombrie. De atunci nu am mai fumat deloc, am mâncat cât de cât sănătos şi am reuşit să-mi revin . mi-am găsit şi un nou job de la 1 decembrie şi sper să nu mă apuce din nou.
R.: Ce ai vrea să le spui celor care consumă?
A.I.: Să aibă mare grijă ce fac. Eu încă simt dorinţa să fumez şi pentru mine fiecare zi în care nu fac acest lucru este o binecuvântare. Este viaţa şi corpul lor dar trebuie să fie moderaţi şi să aibă mare grijă ca acest viciu să nu le afecteze viaţa ir dacă pot să caute sprijin în familie pentru a se lăsa de tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu