Despre cât de ipocriţi putem fi

Acum că agenda publică s-a mai liniştit şi nu mai urlă tot neamul ba pe seama Roşiei Montane, ba pe seama câinilor vagabonzi m-am decis să scriu câteva rânduri despre ipocrizie. Cele două subiecte nu s-au născut în această vară. Atât pe tema proiectului de la Roşia Montană cât şi în ce priveşte câinii vagabonzi se tot discută de ceva timp deci, din punctul meu de vedere, nu putem veni acum să ne dăm luaţi prin surprindere. Pentru mine cei care abia acum s-au trezit să se manifeste pe oricare din cele două subiecte sunt primii ipocriţi. Pretind că până acum nu au ştiut nimic de parcă a răsărit proiectul de exploatare din neant iar câinii au apărut pe străzi paraşutaţi de teroriştii din decembrie 1989. Sigur, asta e o ipocrizie superficială, există şi una mai profundă, iar în anumite cazuri (a se vedea Victor Ponta) ipocrizia e atât de evidentă că îmi zgârie retina. Ipocriţi sunt şi acei protestatari care ies în stradă doar de dragul ieşitului în stradă pentru că e "la modă" să protestezi chiar dacă tu nu şti de fapt ce şi cum, nu ai un punct de vedere ferm, dar ăsta e trend-ul. Hai să fim serioşi, mi se pare absurd să urli "nu ucideţi câinii vagabonzi" când tu în viaţa ta nu ai făcut nici cel mai mic gest de suflet faţă de maidanezi, nu ai adoptat vreunul, nu te-ai dus cu o pungă de mâncare la un adăpost dar plângi cu bishonul de 200 de euro în braţe de mila patrupezilor nefericiţi. Hăinuţa bishonului ăla ar salva aşa vreo 5 pui născuţi pe stradă dar no' la proteste înainte la acţiuni constructive înapoi. Sau poziţia acestei instituţii atât de "verticale" care este BOR în cazul Roşia Montană. Adică o adunătură de personje poleite din cap până-n picioare cu aur vine şi invocă ecologia ca motiv de a fi împotriva proiectului. Hai no', serios? Personal am părerile mele pe cele două subiecte dar recunosc că acestea nu sunt încă pe deplin conturate. Nu am soluţii clare în niciunul dintre cele două subiecte aşa că încerc să adopt, în măsură posibilităţilor, o părere echidistantă. Ceea ce mă disperă, însă, e această doză masivă de ipocrizie strigată sus şi tare.

Teoria relativităţii normalităţii

Îmi plac teoriile. Aş putea să stau să dezvolt teorii despre orice, niciun subiect nu e prea neînsemnat din acest punct de vedere. Prefer teoriile mele, dar, uneori mă pierd citindu-le pe ale altora, mult mai deştepţi decât mine. Una din teoriile mele preferate e cea a relativităţii. Unii o consideră perimată, alţii spun că e de-a dreptul puerilă. Mie mi se pare singura 100% adevărată. Matematicienii şi fizicienii se vor supăra, poate. Dar şi această supărare a lor nu e decât una relativă. Ea depinde de formarea lor profesională. Ei sunt observatorii care examinează dintr-o perspectivă specific determinată, dar şi observaţiile lor vor fi supuse regulilor fizicii, la fel cum şi observaţiile unor neaveniţi în domeniu depind de aceleaşi regulit. Totul e relativ pentru că totul depinde de persoana celui care observă, de condiţia acestuia. Una dintre cele mai întâlnite justificări ale acţiunilor umane e "normalitatea". Sau, mai bine zis, definiţia general acceptată a acesteia. Fiecare grup de indivizi organizaţi prin tradiţie, meleaguri şi obiceiuri în grupuri numite popoare şi-a creat propria definiţie a normalităţii. Nu voi intra în amănunte, normalitatea de-a lungul timpului a căpătat atât de multe forme, unele care apar acum de-a dreptul primitive, încât nu vreau să fac aici un tratat de istorie şi evoluţie a noţiunii. De altfel, problema nu constă în definiţia pe care un popor înţelege să o dea normalităţii într-o perioadă istorică sau în alta. Problema e că oamenii, individualităţiile aleg să se conformeze unei definiţii fără să accepte relativitatea acesteia.

Sclavul....

Am fi tentaţi să credem că în societatea în care trăim azi nu există sclavie. Teoretic, dacă e să ne luăm după definiţia consacrată a sclaviei aceasta nu-şi mai are locul în economia zilelor noastre. Şi totuşi mă găsesc din ce în ce mai des în situaţia de a mă întreba dacă nu cumva sclavia, abolită de ceva vreme în cea mai hidoasă formă a sa de manifestare, a luat o haină cozmetizată în spate şi s-a acomodat de minune în economia de piaţă. Teoretic, atât timp cât pentru munca prestată se primeşte o remuneraţie, atât timp cât la baza raportului de muncă există un contract ce stabileşte o sumă de drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi nu putem vorbi de sclavie. Sau putem? Ei bine eu cred că putem. Într-o societate în care munca la negru este în floare, în care, chiar şi atunci când există contracte ele sunt abuzive sau conferă angajatorului prerogative de-a dreptul dictatoriale, într-o economie în care din ce în ce mai mulţi angajaţi acceptă să lucreze pe salarii ce nu au nicio legătură cu adevărata valoare a muncii prestate, într-o lume în care frica de a nu-ţi pierde locul de muncă îi determină pe mulţi să presteze ore suplimentare sclavia nu numai că există ci chiar a fost ridicată la rangul de artă. Desigur, modernul proprietar de sclavi nu e unul scos proaspăt din Coliba Unchiului Tom, ba din contră, o să-l vedeţi de cele mai multe ori la cravată sorbindu-şi delicat cafeaua de dimineaţă pe vreo terasă. Va avea la el o elegantă carte de vizită ce îl va recomanda cu vreo titulatură impozantă în timp ce sclavul îşi va şuşoti la vreo ţigară nemulţumirile şi se va îndrepta apoi cu capul plecat spre casă. Bun venit sclavie în economia de piaţă românească!

Despre preţul usturoiului şi "starea civilă" pe Facebook

Mă gândeam să scriu câteva rânduri despre schimbarea "stării civile" pe Facebook dar asta ar însemna să revin la un subiect mai vechi şi oarecum să le dau "nas" celor care nu-şi dau seama cât de stupidă e mişcarea. Cred că dacă mă prinde o stare bună îmi trec la status "married with..." numai aşa ca să văd reacţiile. Cum degeaba încerci să-i deştepţi pe oameni legat de statusuri am decis că e mai bine să vă scriu despre preţul usturoiului, chestiune care mă preocupă de ceva timp. Preocuparea pentru acest subiect a venit într-o zi în care, înainte de salar fiind, eram lefteră. Mergând de la birou spre casă inventariam mental conţinutul frigiderului şi am ajuns la concluzia că aş putea găti nişte paste cu smântână şi usturoi. Problema: nu mai aveam usturoi. Soluţia: ne buzunărim poate mai avem ceva mărunt cât să ajungă de o căpăţână de usturoi de la alimentară. Monetarul din buzunare arăta o sumă modică, sub 1 leu. Intru la alimentara, aleg o căpăţână de usturoi care în mintea mea nu avea cum să coste mai mult decât umilele mele rezerve şi o rog pe Tanti să cântărească. Costul: 1,5 lei. "La un leu nu aveţi?" Tanti se uită la mine oarecum cu milă. "Nu". De câte ori s-a uitat cineva cât costă un kg de usturoi? Eu mărturisesc nu am făcut-o niciodată până în acea zi când am constatat cu mirare că un kg de usturoi costă 25 de lei. Vreo 5-6 căciului la săculeţ, 6,89 iar în piaţă depinde de om, de locaţie etc. Acum motivele pentru care usturoiul are acest preţ sunt multe şi variate. E de import, agricultura românească e distrusă, serialele şi filemele americane ne-au arătat că nu are efect asupra vampirilor ş.a.m.d. Un lucru rămâne cert. Nu pot să nu mă minunez de preţul ăsta. De ce am ajuns de la Facebook la usturoi. Pentru că prefer să mă preocupe preţul usturoiului decât să stau să urmăresc cine ce îşi mai trece pe FB la Status. Nu de alta, dar asta cu single/it's complicated/in a relantionship with...e cea mai puţin relevantă informaţie pe care o pot afla de pe FB.

Zmeul şi merele de aur

În grădina fermecată Zmeul îşi păzea merele de aur. Mulţi cavaleri doreau să ajungă la unul din aceste fructe dar le era temă. Auziseră cu toţii de zmeul cel fioros, dar niciunul nu stătuse cu el faţă-n faţă. Teama îi împiedica să se apropie prea tare de gardul cel mare de fier forjat care înconjura grădina. Stăteau la câţiva metri depărtare şi îi auzeau doar mormăiturile şi răgetele. Într-o zi un băiat mic şi pricăjit trecu pe lângă grădină şi văzu mulţi cavaleri adunaţi acolo. Le ascultase povestea şi decise să se întoarcă spre seară să încerce să vadă cum arată zmeul ăsta şi cel face atât de fioros. Zis şi făcut. Seara după ce cavalerii se întoarseră la casele lor se apropie de grădină şi intră încet pe poarta cea mare. NU văzu nimic, auzi doar un sforăit înfundat. Se apropie de creatura din faţa lui şi privi atent. Zmeul îi simţi prezenţa şi se ridică în picioare. Băiatul, deloc impresionat de ce avea în faţa ochilor îl întrebă: "De ce la toţi cavaleri le e frică de tine? Nu eşti deloc aşa de fioros." Zmeul rupse un măr de aur dintr-un copac şi îi spuse: "Pentru că aşa au învăţat ei. Ei sunt cavaleri, eu sunt zmeu, deci trebuie să fiu fioros şi ei trebuie să se teamă." "Bine, dar merele tale nici măcar nu sunt de aur."

No other comment

Filosofii, cred, ne spun că a greşi este omenesc. În micimea noastră ne consolă adăugând că a ierta este divin. Dar nici greşeala, nici iertarea nu pot exista una fără cealaltă. De ceva vreme, chiar dacă nu la intervale regulate, văd că unii se tot înţeapă. Dau şi primesc cu dezinvoltura unor adevăraţi boxeri profesionişti. Doar că „mişcările” lor sunt departe de a fi profesioniste. Şi chiar dacă am putea avea o dezbatere întreagă legată de natura divină a iertării sau de cea umană a greşelii, în cazul de faţă nu cred că vreunul e mai mult sau mai puţin divin. Nici mai mult sau mai puţin uman. Doar oameni mici. Oamenii pot şi trebuie cred eu să aibă păreri diferite, acelaşi subiect poate fi văzut din multe perspective şi atât timp cât acestea sunt analizate din punctul de vedere al argumentelor pro şi contra toată lumea are ceva de învăţat. În ultimul timp, însă, se pare că de la tălpică la opincă moda e să ataci, personal, să-ţi alegi adjectivele cele mai urâte care pot caracteriza o persoană. Cred că suntem singura ţară din lumea asta în care Preşedintele şi Primul Ministru au făcut un pact prin care se obligă să se adreseze unul altuia respectuos. Şi să nu-şi facă publice caracterizări denigratoare. Peştele de la cap se-npute, nu? Ei bine mai avem şi noi cunoştiinţe care se pare că nu pot „coabita” nici măcar în mediul virtual. Totuşi o urmă de respect ar fi de apreciat. Că doar ne credem ce va mai deştepţi decât ei.

despre o poveste ce nu poate fi încă scrisă

Mă obsedează o poveste. Am spus-o, cred, de mii de ori. Am început la un moment dat să o scriu. Dar nu a fost să fie. Poveştile fără sfârşit sunt greu de scris. Se derulează constant într-un colţ de suflet şi nu-şi găsesc punctul. O ştiu pe de rost. Îi cunosc fiecare detaliu, fiecare cută, fiecare cuvânt. Ştiu datele, zilele, lunile. Ştiu când şi cum a început. Povestea asta are ochi, are buze, are mâini, are şi pistrui uneori. Are o viaţă a ei şi un corp al ei. Are tot, chiar dacă, gramatical, povestea asta a fost. Au trecut ceva ani de-atunci, în seara asta, însă, trecutul s-a topit în prezent. Şi povestea a revenit. Cu fiecare detaliu, un glob, o beteală, pieliţe rupte la unghii, cafea, zăpadă, scrisori de departe, un drum lung cu trenul într-o noapte de iarnă...documentare despre maimuţe. La un moment dat povestea asta nu se va mai roti, va deveni o filă pe care se aşterne praful, o foaie îngălbenită dintr-o carte pe care nu ai mai citit-o demult. Până atunci am să continui să încerc să o scriu. Când voi reuşi se va pierde şi va rămâne, nu numai gramatical, în trecut. Povestea ar trebui să aibă două personaje principale. Din păcate sau poate din fericire a avut mai multe. Ar trebuie să înceapă cu „A fost odată”, dar a începe cu „Este o zi de toamnă.” Ar trebuie să se termine să o pot scrie şi eu, dar revine mereu când mă aştept mai puţin. Vreau să o rup din mine şi să o pun pe hârtie. Dar pentru asta trebuie să mă rup pe mine. Să scriu cu lacrimi şi să stropesc foaia cu suc de lămâie pentru ca literele să devină vizibile. Are şi poze povestea asta. Ar putea fi o carte de colorat, dar nu pentru cei mici, chiar dacă personajele nu erau departe de copilărie. Are şi vise. Are şi dragoste şi trădare şi aventură, are toate ingredientele necesare. Are secrete. Are simboluri. Are toane şi lacrimi şi haos şi disperare. Păstrez un caiet aparte pentru povestea asta, dar l-am ascuns. Acum îl ţin în braţe.

...perpetuum mobile...

Sting ţigara în scrumiera plină şi foaia goală stă în faţa mea...De ce? Talentul tău este inspiraţia mea..o declaraţie ce poate însemna totul sau...nimic. de data asta nimic. Literele îşi găsesc singure cursul pe tastură şi nu eu scriu, ceva din mine le îndeamnă să se aşeze în ordine. Un text ce zace, undeva în mine căutându-şi un drum, chiar dacă, poate, e unul greşit. Să mă abţin? Din nou de ce? Un „de ce?” obsedant care îşi caută poteca de ieşire. Nu există atei, există oameni care îşi neagă credinţa, oricare ar fi ea. În seara asta un eu egoist nu mai poate accepta negarea, nu ca literă de lege. Demonii s-au adunat şi cântă, pentru ultima dată cântă un...refren de undeva de sus de pe dealuri. Auzit printre picăturile unei comedii del arte prost reînviate. Am îngropat tot ce era de îngropat, am trăit aproape tot ce era de trăit. Sau nu? Mai avem ceva de degustat? O pereche de bocanci, un sul de lână, cinci cravate atârnate de clanţa uşii, zece cărţi începute şi neterminate. Câteva filme văzute şi golite de semnificaţie. Câteva iluzii aruncate...unde? la ce coş?...doar facem colectare diferenţiată. Sticlă, hârtie, plastic. Cioburi care dor, bileţelele lăsate prin casă, ambalejele care îşi aşteaptă locul în gunori. Şi încă o ţigară...nu e ultima. Prea multe frustrări pentru un singur fum. Trăim dintr-o frustrare-n alta, le consumăm într-un gând, dar nu încetăm...nu ne oprim, nu avem cum...continuăm să iubim...

Carla ne scrie despre iubire

Te iubesc! “Două cuvinte care schimbă totul. Îţi schimbă starea de spirit, îţi schimbă viaţa, îţi schimbă gândirea, te schimbă pe tine ca persoană. Tu ce simţi când spui cuiva “te iubesc”? Simţi că sufletul îţi zburdă de fericire? Simţi că ai ţopăi prin casa de bucurie şi că nimeni şi nimic nu e mai puternic decât tine în momentele acelea? Ce simţi când îţi spune cineva ”te iubesc”? Te simţi cel mai frumos copil din întreaga lume? A IUBÍ - . 1) (persoane de sex opus) A trata cu sentimente de dragoste. 2) A trata cu un deosebit atasament sufletesc IUBÍRE -. 1) v. A IUBI și A SE IUBI. 2) Sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; dragoste; amor. 3) Atașament sufletesc (simpatie, prietenie, afecțiune) puternic față de cineva sau ceva. După cum ştim cu toţii, există mai multe tipuri de iubire. Iubirea faţă de părinţi, iubirea faţă de fraţi, faţă de copii, iubirea faţă de prietenii adevăraţi şi să nu uităm de simpaticele animăluţe care şi ele se bucură de iubirea noastră, a oamenilor. Însă iubirea care ne luminează sufletul şi fără de care nu putem exista este cea faţă de partenerul nostru de viaţă. Atunci când iubim ne simţim euforici de parcă nu ar exista nimic care să ne trezească din mrejele dragostei. Totul este colorat în jurul nostru, toată lumea e veselă şi ajungem să facem tot feluri de lucruri ţăcănite, din dragoste. Te iubesc pe toate limbile Pământului, dar mai ales pe limba mea. Singurul fel în care te iubesc este felul meu. Nu există doi oameni care să iubească la fel, unul dintre parteneri întotdeauna iubeşte mai mult. Oarecum e bine pentru că altfel nu ar exista sentimentul de completare, dar în acelaşi timp e şi trist pentru că unul din parteneri se simte uşor neîndreptăţit că oferă mai multe sentimente decât primeşte. Asta nu e deloc o problema, aş spune. Mi-a spus cineva ”învaţă să te bucuri pentru că oferi, nu pentru că primeşti”. Este un sentiment fantastic de plăcut să oferi, atunci când o faci din suflet. Sunt o sută de moduri de a spune cuiva “te iubesc”. Putem lăsa bileţele prin casă, ne putem împletici picioarele prin pat, putem găti din dragoste, putem scrie numele persoanei iubite pe nisipul de pe plaja mării, etc. Personal consider că există un singur mod fizic în care să spui aceste două cuvinte – îmbrăţişarea sinceră." Carla

Să-ţi spun ce este dragostea adevărată?

În urmă cu ceva timp Carla îmi scria un text despre iubire. Sincer, nu-l mai găsesc şi, recunosc, ăsta este un subiect greu de abordat. Am să o rog să-mi mai trimită o dată textul ei, dar azi am decis să scriu eu. Şi nu e deloc uşor. Aş vrea să evit şabloanele. Mai ales că în acest domeniu sunt cu nemiluita. Dacă te apuci să cauţi în îţelepciunea altora vei găsi multe definiţii, multe experienţe însumate în vorbe de înţelepciune. Dar, până la urmă, fiecare simte altfel. Aş puta acum să scriu pagini întregi, să vorbesc în ele despre diversele tipuri de iubire. Despre iubirea aceea solidă care se traduce atât de des în prietenie, despre nevoia de a consuma fiinţa celuilalt, de a o absorbi în tine pentru a te simţi întreg, despre iubirea de mamă pe care o simşi acut atunci când ţi-e rău şi proverbiala mâncare făctuă de mama te vindecă de orice. Acest sentiment cretin are atât de multe forme încât ar deveni obositoare enumerarea lor. Nu vreau nici să critic, nici să ridic în slăvi acest sentiment, indiferent sub ce formă s-ar manifesta nu putem scăpa de el. Dharles Dickens în Marile Speranţe: "Să-ţi spun ce este dragostea adevărată? E credinţă oarbă, e umilinţă fără preget, supunere şi dăruire împotriva ta însuţi, împotriva lumii întregi. Dragostea înseamnă să îţi dai inima şi sufletul întreg celui care ţi le va zdrobi."

Carla ne scrie impresii din Anglia

Endless youth Era o pauză între cursuri. Stăteam la restaurantul hotelului la care eram cazate şi urma să luăm masa de prânz. Singura masă ocupată era cea la care stăteam noi,4 cursante. Eram cu toate "apăsate" şi adormite de vremea ploioasă din acea zi, plictisite de cursurile de business english şi probabil plictisite una de cealaltă. Fiecare din noi eram cu gândul acasă. La familie, la copii, la iubit, la supa făcută de mama şi cu siguranţă la patul de acasă. Ploua într-una de azi dimineaţă şi nici măcar o plimbare la magazine nu puteam face la terminarea cursurilor. Poate va fi mai frumos spre seară. Se face ora 12:30 şi restaurantul se umple de localnicii din Bromley, care vin zi de zi la masa de pranz şi cină. Aceşti clienţi fideli sunt oameni cu vârste cuprinse între 50 şi 80 de ani. Azi a fost girls day out Azi au venit doar doamne. Toate aranjate, frumos îmbrăcate doar în culori vii, coafate, parfumate. Erau optimiste, bucuroase că au ajuns la bătrâneţe şi o trăiesc încântate. Se cunosc cu tot staff-ul hotelului şi al restaurantului. Ospătarii le sărută pe obraz, le cunosc pe nume şi ştiu deja care ce şi cum mănâncă. Sunt cu toţi o familie. Am ieşit la o ţigară în afara clădirii (pt că William de la recepţie a zis că mă amendează dacă mă prinde că fumez în cameră sau oriunde altundeva decât afară) când una dintre doamne a ieşit şi mi-a spus: "o să te laşi tu într-o zi şi eu am făcut-o" . Mi-a povestit că a fumat de la 20 de ani până la 50, dar s-a plictisit şi a renunţat. Mă uitam la ea cu admiraţie...era atât de cochetă. Acum avea în jur de 70 de ani şi încă se vedeau urme de frumuseţe pe faţa ei. Avea rimel şi o dungă subţire la ochi, purta o haină Burberry şi mirosea a parfum scump (ca să vezi ce spirit de observaţie am). Am intrat în vorbă şi cu prietenele ei şi spuneau că ele se întâlnesc o dată pe săptămână şi ies la pranz. Mi-au povestit şi de petrecerile de Crăciun pe care le organizează şi cum dansează ele până dimineaţa. Erau mortale :) Într-o altă seară din zilele trecute a fost un fel de party mai soft, tot cu bătrânei. Veneau cupluri ţinându-se de mână la 70-80 de ani, socializau cu alţii de vârsta lor, se distrau, beau vin şi bere, era o altmosferă foarte plăcută. O imagine de neuitat, cel puţin pentru mine. Ar fi minunat, chiar de vis, ca toate cuplurile din lumea asta să se iubească atât şi să fie la fel de uniţi ca şi cei pe care i-am vazut aici, în Bromley. Toate astea mă duc cu gândul la diferenţa de cultură şi de nivel de trai dintre "bătrânii" noştri şi cei de aici. Aceştia sunt vizibil bucuroşi că şi-au făcut un rost în viaţă, că şi-au ajutat copiii, i-au crescut, i-au căsătorit şi acum le-a venit rândul lor să se simtă bine. Textul meu nu va schimba nimic, nu va schimba mentalitatea bătrâneilor români ( deşi aş vrea, ar fi şi ei mai fericiţi) e doar o mică poveste despre ceea ce am vazut aici. Probabil că nu se întâmplă asta în toată Londra (pentru că în rest am văzut doar tineret, de toate tipurile, atât ziua cât şi noapte, dar despre asta o să vă povestesc altă dată) dar ar fi minunat ca toţi oamenii de vârsta a 3-a să încerce să îşi mai trăiască viaţa care le-a mai rămas. Este absolut încântător să vezi astfel de oameni care nu se lasă învinşi de bătrâneţe şi boli. O astfel de bătrăneţe îmi doresc şi eu şi vă doresc şi vouă. Carla @ Bromley, London

Exact ce ne mai lipsea

Carla a găsit pe net un articol care arată că inventivitatea umană şi cpacitatea acestei specii de a se adapta la viaţa socială poate atinge cam orice limite. Este vorba despre o şcoală de prostituţie. Eu personal sunt de acord cu legalizarea prostituţiei chiar dacă nu cred că trebuie neapărat să ai cursuri speciale pentru a practica meseria asta. Sunt de acord cu legalizarea pentru că e mai bine ca aceste lucruri să se desfăşoare într-un cadru organizat, bine supravegheat din care să intre şi la bugetul de stat decât să fie lăsat la voia sorţii şi a clanurilor mafiote aşa cum se întâmplă azi. Carla ne scrie despre cum vede ea această şcoală de prostituate. Eu mă întreb un singur lucrur: oare e suficient bac-ul profesional pentru a te înscrie la cursurile astea sau e ok chiar şi cu zece clase? „De ce mă mai mir nu ştiu. Dacă s-au scris cărţi despre cum să cucereşti un milionar imediat după căsătoria Monicăi cu Iri de ce nu s-ar face o şcoală care să te înveţe cum să te prostituezi? Era exact ceea ce lipsea omenirii în general. Şcoala de prostituţie Am citit un articol în care se scria aşa: ”O firmă din Spania abordează într-un mod ceva mai diferit piaţa muncii, oferind cursuri profesioniste de prostituţie pentru oricine doreşte să înveţe această meserie.” Deci … este ceva în neregulă cu mine şi nu îmi dau seama ..? Să fie lumea chiar atât de „open minded” şi să accepte o asemenea invenţie? Adică mie nu mi se pare ceva normal. Da, prostituate sunt, au fost şi vor fi mereu. Este cea mai veche meserie din lume, dar serios…. Să faci o şcoală de prostituţie? Şi cursurile costă 124 euro, lejer chiar. Vă rog să mă scuzaţi că mă repet dar sunt în stare de şoc. Mă gândesc la faptul că eu îmi doresc copilaşi şi până cresc ei câte invenţii de genul ăsta or să mai fie… Oricum ziarele, revistele glossy, emisiunile de la Tv sunt pline de exemple negative, dar o şcoală de prostituţie…. Parţial de acord Da. Uite aş putea face un compromis cu mine însămi şi să spun aşa: aş fi de acord cu această şcoală de prostituţie( ah, mă zgârie pe creier) dacă ar frecventa-o toate cele care deja practică meseria asta. Cele de la colţuri, cele de pe coridoarele hotelurilor de lux şi nu numai, şi în special cele de pe centură. Aş fi de acord dacă le-ar învăţa igiena personala şi intimă, dacă le-ar învăţa să folosească prezervativul, dacă le-ar explica exact cum stă treaba cu bolile cu transmisie sexuală şi alte câte şi mai câte. “Ceea ce urmează să înveţe în timpul seminariilor sexuale le va fi de mare ajutor practicanţilor acestui curs şi îi va ajuta să "câştige foarte mulţi bani, foarte simplu dar şi foarte repede", specifică firma iberică în anunţurile sale.” Păi chiar aşa. Adică de ce să meargă fetiţele la serviciu? De ce să se chinuie să lucreze pe un salariu de rahat sau să fie barmaniţe sau de ce să mai viseze vreodată fetiţele la cariere? De ce să se obosească să înveţe nopţile şi să ia lecitină în sesiuni, când ele pot să meargă la o şcoală profesionistă de prostituate!? Şi mai mult de atât, nu trebuie să învete 4,5,6 ani să aibă o meserie din care să facă nişte bănuţi pentru că uite: “Procesul de educaţie în arta prostituţiei durează o săptămână, câte două ore în fiecare zi. Odată ce au finalizat cursul absolvenţilor li se oferă un job pe post de profesori în cursurile de prostituţie.” Eu nu mai ştiu ce să zic … No more commets. Comentaţi voi.” Carla

Ştirea TABU...varianta de blog...frustrările noastre

...cele de toate zilele. Ştirea TABU este o rubrică de vineri pe care o scriu în 24 Ore Mureşene. Poate mă vor certa "şefii" dar "să trăiţi!" în această seară/noapte de marţi îmi veni un chef nebun să scriu, pe blog, până la ziarul de vineri mai este şi nervii mei nu mai suportă aşteptarea. Am greşit numărul de "ii-uri", mă scuzaţi. Am repetat a X-a din cauza matematicii, puteam la fel de bine să rămân pe vară la gramatică. Deci, despre frustrări... le avem, toţi. Le acceptăm prea puţini. "Loc de exprimare personal" ce nu e clar aici? Nu-ţi place, nu citi, mergi mai departe. 80% in site-urile de ştiri nu folosesc diacritice. Corect sau nu un "ă" şi un "â" există în limba asta cu un scop. Şi asta e o frustrare.

(Dragă Alexandra, ai o problemă cu subiectul sau modul de scriere al textelor pe care mi le trimite Carla. Bun. Ai tot dreptul. Te rog, chiar insist, să-mi trimiţi un text, despre orice. Promit să-l public. În spaţiul meu, ţi-l ofer. Un anonim care suferă, de frustrări gramaticale. Sau convenţionale?)

Revenind...

să trecem peste frustrările mărunte...să ne aplecăm puţin asupra frustrărilor care, fie că ne place sau nu, ne afectează viaţa de zi cu zi (şi aici, pentru că respect oamenii cu care am lucrat îi salut pe colegii de la Zi de Zi, nu pot scrie aceste cuvinte fără să mă gândesc la ei n.r.).

Deci...

ce urât am început, sau nu?...

Doamnă Ionela Ciotlăuş, domnule Ciprian Dobre,

În ciuda "zvonişticii" care vă zumzăie prin urechi cum că "m-a cumpărat Florea" vă aduc în atenţie următoarele:

1. conduita PNL, în ansamblul său, din ulitmele luni mă determină să mă ruşinez de orientările liberale în care am crezut mult timp.

2. Folosirea deficitară a termenilor vă aparţine, aveţi oameni valoroşi, care stau într-o penumbră politică pentru că ordinele pe filieră politică le sunt defavorabile.

3. Lăsaţi orgoliul să doarmă somnul dulce al ignoranţei. Nu de alta, dar nu există bani care să cumpere non-ignoranţa.

4. Acta, non verba!

Cometatorilor care văd, cu ochiul gramatcii, nu cu cel al minţii. Vă jur, pe ce vă este vouă sfânt, că am detestat materia asta toată viaţa mea, poate învăţaţi să depăşiţi forma şi să priviţi esenţa. dacă nici asta nu vă convine mergeţi mai departe.

Frustraţilor sexuali vă repet: spargeţi seminţe la broasca cheii. dacă asta vă ajută, eu ce aş putea să vă fac?

Criticilor, aveţi "drept la replică" pe ziar, pe blog, nu aveţi decât să înghiţiţi în sec.

În rest, nu mă condamnaţi, poate nu vă place ce şi cum scriu, poate da, poate sunteţi frustraţi, poate nu...vorba colegului Giurgea, e părerea mea, nu vă convine? Mergeţi mai departe.veţi găsi, sigur, una care să fie în asentimentul ddumneavoastră.

"You are the result of 4 billion years of evolution. Fucking act like it!"

Colega mea, Ana Maria Gajdo, scria, nu de mult, un editorial în 24 Ore Mureşene despre asumarea responsabilităţii. Am să postez la final link-ul unde puteţi citi exact ce scria Ana. Mie mi-a plăcut. Şi nu numai pentru că lucrând în presă înţeleg perfect la ce se referă ci pentru că observ, în ultima perioadă, că oamenii sunt viteji sub protecţia anonimatului sau a cvasi-anonimatului, dar atunci când vine vorba să-şi asume, să strige în piaţa publică nemulţumirea sau dezaprobarea, tac chitic şi se ascund după paiele colorate ce le ornează paharele. Aveam la un moment dat o poză de profil pe Facebook care spunea: "You are the result of 4 billion years of evolution. Fucking act like it!" (Eşti rezultatul a 4 miliarde de ani de evoluţie. Comportă-te ca atare!) Mare adevăr grăia zicala în engleză. În română adevărul rămâne nealterat. Pentru că, dacă tot ne pretindem homo sapiens sapiens, bipezi cu gândire logică ce au depăşit stadiul nevoilor primare, înseamnă că avem şi capacitatea de a ne comporta ca atare. Fiecare are dreptul la o opinie. De la extratereşti, atentatele din 11 septembrie, pantofi, Facebook, literatură, muzică, politică etc, indiferent de subiect, fiece biped care doreşte a se numi om poate avea propria sa părere. Mai mult, trăind într-o lume liberă, are dreptul de a-şi exprima respectiva părere. Nu am să fac acum teoria libertăţi de exprimare, atât de prost înţeleasă de unii. Am să observ, umil chiar, că mulţi au opinii, au dreptul să şi le exprime, dar o fac "la colţ", fără să şi le asume. Mai mult, chiar, se folosesc de diverse "deghizări" pentru a transmite mesaje, cred ei, "subliminale". Ştiu, am spus că nu am să fac teoria liberei exprimări, dar trebuie să subliniez câteva lucruri. Această liberă exprimare, atât de des folosită de unii drept stindard de atac, NU înseamnă că poţi spune ce vrei, cum vrei. Trebuie, cred eu, să ţi cont de dreptul celui de lângă tine de a spune ce doreşte să spună. Trebuie să ai capacitatea de a accepta că alţii pot avea alte puncte de vedere, chiar radical diferite de al tău şi, o dată ce emiţi oareşce pretenţii de inteligenţă, trebuie să-ţi asumi ceea ce spui. Poate e greşit, poate nu e general acceptat de societate, poate e chiar scris cu greşeli gramaticale. Oricum, este un punct de vedere, are dreptul să fie exprimat şi, mai ales, trebuie asumat.

http://www.24deoremuresene.ro/articole/detalii-stire/inapoi/stii-tv-24-ore-radio-son/articol/fiecare-sa-isi-asume-responsabilitatea.html

"Prieteni" şi prieteni

În ultima vreme mi se întâmplă o serie de lucruri să le spunem bizare. Aflu că foarte multe persoane din jurul meu mă consideră o prietenă apropiată. Vorbesc prin târg despre cât de bine mă cunosc şi cât de bune prietene sau buni prieteni suntem. Culmea, cu persoanele respective m-am întâlnit de câteva ori în viaţă şi am avut doar conversaţii de salon. Mai este şi categoria persoanelor care cred că, pentru simplu fapt că ne cunoaştem de ceva ani, suntem şi în relaţii foarte apropiate. Având aceste incidente în gând atunci când mi-a trimis Carla textul de mai jos mi s-a părut foarte potrivit. Nu ştiu cum definesc alţii prietenia şi nici ce categorii de prieteni au. Eu am ceva mai multe decât Carla şi am scris în trecut despre asta. Apropo, că toţi sunt mulţi cârcotaşi, vă anunţ că de-acum comentariile au nevoie de aprobare. Promit că am să le public pe toate, cu două condiţii:
1. limbajul folosit să fie decent.
2. să fie semnate şi prin urmare asumate cu un nume sau pseudonim. Dacă lăsaţi "anonim" la casăuţa pentru nume nu o să vă vedeţi comentariul.





“At least I've got my…FRIENDS?

„Dacă toţi oamenii ar şti ce spun ceilalţi despre ei, n-ar mai exista în lume nici măcar patru prieteni” - Blaise Pascal



Cine sunt de fapt prietenii noştri? Să fie oare cei cu care ieşim la cafea? Să fie cei cu care mergem la ştrand sau la film? Să fie cei cu care ieşim când ne plictisim…?
Dacă ar fi să împart pe categorii oamenii din viaţa mea ar fi ceva de genul: cunoştinte, amici şi prieteni. 3 categorii care fără să vreau le-am creat şi fără să vreau mă ţin de ele.
Categoria nr 1 este cea mai numeroasă. Am înţeles în timp, că majoritatea oamenilor din viaţa mea ar trebui să rămână în categoria cunoştinţe. Cu o cunoştinţă te poţi întâlni pe stradă poţi avea o conversaţie amabilă fără să încerce să scoată din tine cu cleştele nişte informaţii pe care apoi să le discute la o bere, suc etc cu alte cunoştiinţe de-ale lui / ei, doar ca să se pună într-o lumină bună. Nu de alta dar nu au timp să facă asta, pentru că se păstrează acea distanţă, pătrăţelul imaginar sau de bun simţ.
Categoria nr 2 este uşor mai săracă faţă de prima pentru că, nu-i aşa, cu un amic mai ieşi la un suc, mai mergi la un film sau ieşi în oraş. Un amic este o persoană mai apropiată ţie decât cei din categoria 1. Un amic ştie când e ziua ta, ştie dacă ai sau nu o relaţie, ştie în ce zonă a oraşului locuieşti şi ştie dacă mănânci sau nu la fast food.
Categoria nr 3 este cea mai săracă. Şi cred ca aşa ar trebui să şi rămână. Nu ar trebui să ne încânte că avem mulţi prieteni ci genul de prieteni pe care îi avem. Consider că prin faptul că ai prieteni/prietene te apreciezi pe tine. Te împrieteneşti cu oamenii care sunt la fel ca tine. Apreciază faptul că le eşti prieten şi te respectă pentru asta. Prietenii ascultă ce ai de spus, încearcă să te ajute dacă e cazul şi nu se plictisesc niciodată în preajma ta. Un prieten este acea persoană care nu se supără că nu ai sunat de 3 zile pentru că ştie că poate suna el oricând. Un prieten nu aşteaptă niciodată să îl inviţi la tine acasă pentru că ştie că uşa e mereu deschisă.


“Un prieten este cineva care vine când toată lumea a plecat.” Grace Pulpit.

Asta înseamnă prietenie. Atunci când lumea ţi se năruie şi nu vezi decât în tonuri de gri viaţa pe care o trăieţti, vine prietenul adevărat şi îţi arată acea mică pată roz şi te ridică.
Un prieten nu te critică decât constructiv, nu îţi laudă nebuniile şi nu se distrează pe seama prostiilor pe care le faci. Un prieten nu pleacă atunci când ai nevioe de cineva chiar dacă nu o spui şi nu te lasă să suferi ca un câine doar pentru că a obosit şi e mult prea egoist să îi pese de altcineva.

“Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost,
acceptă ce ai devenit şi, cu blândeţe, te lasă să creşti în continuare.”
William Shakespeare

Concluzia o trage fiecare după cum crede, dar din păcate trăim într-o lume rea şi nu toată lumea îţi poate fi prieten. Te poţi trezi foarte uşor într-o zi că eşti “ singur pe lume”. Dar nu…să nu fi ! uită-te bine în jur şi fă-ţi prieteni, ei îţi pot uşura şi încânta zilele.


Carla “

Carla vrea să vorbească de pantofi şi eu nu am nimic împotrivă

Let’s talk shoes Buna fetelor!!! De asta asta vorbesc pe limba noastra, fara frustrari si ironie,spre dezamagirea Anonimului care nu poate sa imi critice pamfetul. Dar e ok,imi place ca ma critica,sa stea in zona. Azi vorbim despre pantofi. Ok, practic „vorbesc” singura dar e bine si asa. O fac spre plictiseala Corinei ( Sanda pentru voi), pentru ca dupa cum stiti voi toti, ea nu e pasionata de fashion. Sorry Cori ! Love you! Fiecare dintre noi,oamenii,avem o pasiune,o obsesie.A mea si a fetelor in general se cheama-PANTOFII.Am o stare fantastica de bine,satisfactie si incantare,dimineata cand merg la cutiile mele de pantofi si ma gandesc cam 15 minute ce sa incalt azi.E fantastic sa ai atatia pantofi incat sa nu stii care si cand i-ai mai purtat. Simt si acum cum imi salta inima de bucurie cand ma gandesc la pantofiorii mei,care parca ma striga in fiecare dimineata :”ia-ma pe mine! Ba nu pe mine!”. E o gluma,sa nu credeti ca m-am tacanit si chiar aud vocile pantofilor mei. Cat de placut este atunci cand esti plictisit si de citit si de filme, sau esti mai prost dispus intr-o zi, sa mergi la magazin sa iti cumperi pantofi. Mie personal imi place la nebunie ideea. Imi place atat de mult incat imi dau ultimii banuti pe pantofi, nu conteaza ca dupa aceea numar zilele pe calendar pana la urmatorul salar. Asta e viata de femeie. Sunt innebunita dupa pantofii lui Christian Louboutin!!! Ei, daca as putea intra macar o noapte in atelierul lui...as fugi in noapte cu 36-le din toate modelele. As putea fi o hoata mica.Dar cu siguranta D-l Louboutin nu s-ar supara pe mine daca ar stii ca sunt maniaca dupa pantofi. Si Manolo Blahnik, Casadei si Jimmy Choo sunt foarte ok,adica nimic de reprosat dar cand ma gandesc la Louboutins imi creste stare de spirit. Dar nu sunt snoaba,imi cumpar si pantofi iefini daca imi plac.Adica nu iti imagina ca am Louboutin,Blahnik si Casadei. Nu!!! Doar vorbesc despre ei. Adica visez.. wow..ce placut e. Haideti fetelor,recunoasteti. Suntem atat de indragostite de pantofi incat am ajuns sa ii visam,ca ne gandim la ei, nu putem trai fara ei. Exact ca si cum am trait fara apa, sex si papa. Eh...fetelor? nu e asa? Ia spuneti voi cum e atunci cand vezi o pereche de pantofi care iti plac la nebunie dar totusi nu ii cumperi? Nu treci prin chinuri groaznice,te trezesti noapte transpirata, vorbesti somn, nu poti manca, nu poti dormi...? pana la urma ii cumperi, ce senzatie .... Ce sa fac? I’m a freak. I know. Ideea e ca nici nu conteaza daca sunt comozi sau nu. Ne distrugem picioarele si apoi seara cand ne punem in pat ne masam cu crema antibataturi si ne punem plasturi impotriva calusurilor. Ei si ce? Pantofii merita sa fim sclavele lor. Ca sa nu ziceti ca sunt naspa, va mentionez faptul ca ador si tenisii. Asta asa pe final. Astept comentarii pe limba pantofilor . :)

PENTRU VOI ACTUALE ŞI VIITOARELE FOSTE

Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare! Cineva mi-a spus odată că ceea ce fac aici pe blogul Corinei (adică Sanda, darn u o pot dezobişnui să-mi spună Corina n.r.) e o exprimare a egoismului ce fierbe în mine…adică îmi afişez gândurile fără să aibă cineva dreptul la replică şi că ar fi mai bine să îmi ţin un jurnal. Hai să fim serioşă…jurnal ţinem noi fetele la 15, 16 ani nu la vârsta pe care o am eu, şi pe care nu am de gând să ţi-o spun. Ha !!! ei, uite că nu vreau să ţin jurnal ci vreau să scriu aici pe acest blog ca să fiu egoistă în continuare. Şi ce? Toată lumea e egoistă dar sunt puţini cei care şi recunosc asta. Să fi egoist nu e ceva neapărat rău, are şi egoismul rolul lui în viaţa noastră de toate zilele. GÂNDURI BUNE Şi ca titlul meu să aibă un sens, am să las egoismul să curgă şiroaie din mine, dar atât de multe şiroaie încât celor cărora nu le convine să se înece în ele. Ma gândeam aşa, într-o zi că ar trebui să îmi exprim şi mai multe sentimente, gânduri şi trăiri fără să mă ascund. Şi m-am gândit la voi fetelor, actuale şi viitoare foste iubite. Mă gândeam să vă urez gândurile mele sincere şi calde de fericire şi linşte. Nu sunt ironică, serios, nu de data asta. Vorbesc atât de serios încât sunt şocată şi eu. Uite fetelor, eu sincer în calitate de o fostă printre multe alte foste, vă doresc să fiţi atât de iubite încât să fiţi convinse că EL este prinţul vostru. Doar că nu vine pe un cal alb ci pe mai mulţi, deci e mai cool decât cel din visele voastre. El are o întreagă herghelie sub capota maşinii. În cazul acesta singura problemă ar fi că nu puteţi peria căluţul cel frumos pentru că prinţul ar face o criză de isterie şi spume la gură dacă v-ar vedea cu o perie de cai lângă maşina lui de agăţat femei. UPS !!!! Bun, fetelor mă gândesc la voi tot mai mult şi îmi mai doresc să fiţi atât de apreciate şi iubite încât să primiţi buchete de flori de la el în fiecare zi, nu doar la început ca să vă cucerească. ÎN FIECARE ZI, DA??? De asemenea, să fie atât de fericit lângă voi încât să vrea să îşi petreacă fiecare zi cu voi. Să faceţi dragoste, sex şi multe alte nebunii prin casă ÎN FIECARE ZI. Nu doar când el are timp, da fetelor? De asemenea, vă doresc să petreceţi sărbătorile într-o veselie iremediabilă şi foarte multe cadouri. De Crăciun să mergeţi la rude, părinţi, căţei, purcei, să cântaţi colinde drăguţe, să mâncăţi sarmale şi cozonaci, să plutească magia iubirii în aer şi de Revelion să vă sărutaţi cu EL la miezul noptii, asta bineînţeles după ce sorbiţi nişte şampanie. Nu ştiu ce-mi veni, sau poate că dacă stau bine şi mă gândesc ştiu, dar mai bine nu spun. Poate pentru unele dintre voi nu înseamnă nimic acest text şi pentru altele foarte mult... depinde de cine îl citeşte. Eh şi astea fiind spuse, fetelor vă doresc success. Să ne auzim cu bine. No hard feelings. XOXO Carla

„Să fim în rând cu lumea”

Distinse doamne şi domnişoare, distinşi domni, care mă cunoaşteţi, mă citiţi sau citiţi acest blog din pură întâmplare Doresc pe această cale să vă anunţ următoarele: Mi-e greaţă! Trăiesc într-o societate în care dacă ai 30 de ani şi nu ai un soţ, un copil sau cel puţin o relaţie stabilă eşti un looser, adică un ratat, un om care nu a realizat nimic. Ciudat, însă, pentru simplul fapt că nu am niciuna din „calităţile” enumerate mai sus eu nu mă simt un om ratat. Nu am criza de 30 de ani caracterizată prin dorinţa acută de a procrea sau de „a fi în rând cu lumea”. Consider că am ce să trec într-un CV în afară de starea civilă şi, după cum am mai spus, viaţa mea privată este PRIVATĂ. Punct şi atât. M-am săturat să dau explicaţii. Pe această cale vă anunţ că, din punctul meu de vedere, a te căsători şi a avea copii nu este o performanţă. Este un lucru natural şi firesc care se întâmplă sau nu. Dacă, la un moment dar, am să mă trezesc într-o dimineaţă şi am să consider că doresc să-mi trăiesc viaţa alături de omul lângă care m-am trezit, vă anunţ. Dacă nu, nu. E simplu. Dacă pot păstra un dram de naivitate în viaţa asta atunci acel dram vreau să-l păstrez pentru a continua să cred că o căsnicie se naşte din iubire, nu dintr-o necesitate socială. Un copil vreau să cred că se naşte la fel. O să vă supăraţi, o să-mi daţi în cap şi o să-mi spuneţi că sunt o nonconformistă. Asta e. Aveţi dreptul la opinia dumneavoastră. Lăsaţi-mi dreptul la opinia mea. Cu deosebit respect, Sanda Viţelar

Carla ne scrie despre ce înseamnă să fi cool

Iluzia popularităţii


Până şi titlul mă face să pufnesc într-un râs isteric pe care nu multă lume l-ar înţelege.
Nu ar înţelege de ce râd şi mai mult decât atât nu ar înţelege de ce isteric?!? Ideea e că popularitatea e ca o floare. O floare care, de obicei, atrage multe albinuţe dornice să scoată polenul din ea.


Multă lume işi doreşte popularitate.

Să ne uitam doar la vedetele noastre de carton care se vor vedete peste noapte nefâcând nimic decât cuplându-se cu fotbaliştii care au un nume şi saracii, ei mai aleargă 90 minute dupa o minge. Eh, măcar ei fac un efort, dar ele?
Apar la TV cu scandaluri,defilând prin cluburi în chiloti şi se cred manechine. Aş vrea să îl citez pe un amic de-al meu care spune: “uite, manechinuitele”. Mda,şi are dreptate sunt chinuite de dorinţa de a fi cât mai cunoscute, cât mai populare.
De ce fac ele asta? Să fie populare! Să le ştie lumea, să apară cât mai des pe la emisiuni şi să fie în continuare vedete de carton.
Din păcate nici una din aceste persoane populare nu se gândeşte la preţul popularităţii. Nu se gândeşte că totul se va întoarce împotriva lor la un moment dat şi continuă în acest compromis al popularităţii doar ca să fie “cool”.
De multe ori se întâmplă ca persoanele populare să plătească scump acestă iluzie. Presiunea celebrităţii, în cazul vedetelor care au cedat şi s-au bucurat de popularitate plătind cu moartea. Sunt cazuri dure, dar există şi nu sunt puţine.

Popularitatea este de obicei dobândită la liceu, atunci când eşti boboc în clasa a 9-a. Liceul ţi se pare ceva cool şi vrei şi tu să fi cool printre cei mai cool-i din scoală. Te împrieteneşti cu elevi mai mari de vârsta ta,începi să ieşi la discotecă să te îmbraci mai modern decât în clasele primare,să chiuleşti de la ore – doar ca să fi cool şi binenţeles popular.
De unde porneşte acestă dorinţă a copiilor de liceu sa devină populari? Unii poate au fost marginalizaţi şi acum e momentul lor să devină cool-I,fiind conduşi de dorinţa de a ieşi în evidenţă prin naivitatea lor. Se întămplă des ca şi aturajul să strice omul.Poate unii îşi doresc să fie altceva decât sunt şi se înhamă la amiciţii de natură prostă.



De fapt totul e o iluzie

Nu mulţi ajung la concluzia asta. Sau când ajung e destul de târziu pentru că deja imaginea lor este patată. Lumea te bârfeste,ai prieteni falsi şi totul e fals în jurul tău.
Popularitatea este o situaţie pe care tu o crezi reală,dar nu e.Ea te flatează,îţi face placere ca toată lumea te ştie,că şi tu la rândul tău ai ajuns să cunoşti diverse tipuri de oameni ,dar nu e sănătoasă.

Să fi popular necesită foarte mult efort, să fi in temă cu tot ceea ce se intamplă,să fi la curent cu cele mai noi bârfe,să ţii pasul cu ceilalţi mai populari decât tine. Nu ţi se pare obositor? De ce să te înjoseşti pentru ca oamenii să te ştie,să fi popular? Crezi că te ajută la ceva? Nu!!! Te demoralizează şi ajungi într-o situaţie în care nu mai e cale de întoarcere şi atunci te gândesti : MERITĂ SĂ FIU COOL?


P.S “ Popularitatea e ca şi vântul,te ridică sus,dar nu te menţine la înălţime” – Felicite Lamennaise


Acest text a fost scris in urma unei provocari din partea Corinei. Corina pentru mine,pentru voi, Sanda.



Carla

Un oarecare mic experiment pe Facebook

Vă spun de la bun început că postarea de faţă va fi una ceva mai lungă. Într-o postare din septembrie anul trecut, generată de curiozitate uneori acidă a oamenilor din jur, scriam cam aşa:

“Capra vecinului a reprezentat, de-a lungul timpului, o eternă sursă de fascinaţie pentru Om. (…) Fascinaţia pentru "bârfă", preocuparea permanentă de a şti cele mai intime amănunte despre cei din jurul tău, aviditatea cu care sunt urmărite detaliile din vieţile altora reprezintă un fenomen universal, uman şi complet de neînţeles pentru mine. (…) De la minuscule interogaţii privind sursele de venit ale vecinilor sau alte asemenea trecem la veşnica şi eterna nelămurire a unora: "Da' cu cine iese X sau Y?" "Are prietenă sau prieten?" (…) Din fericire nu mă număr printre oamenii preocupaţi de vieţile intime ale celor din jur. (…) Cum spunea cineva "if you don't have a life, get one, but stay the f... out of mine!"”, asta ca să rezum una dintre obsesiile mele.

Revin azi la ideea de atunci. Dintr-o altă perspectivă, dar concluzia va fi oarecum aemănătoare, dacă nu chiar aceeaşi.

Dar, să luăm povestea cronologic.

Într-una din serile acestei săptămâni mă plictiseam. Trebuia să fac o pauză între două cărţi (de citit! şi mulţumiri şi pe această cale prietenilor care mi-au dăruit la 30 de ani o serie de cărţi superbe, pe lângă celelalte cadouri minunate n.r.) aşa că dau drumul la muzică şi încep să butonez Facebook-ul. Nimic interesant, niciunul din utilizatorii preferaţi nu erau on-line, aşa că mă distrez şi îmi vine o idee ghiduşă. Ce-ar fi să-mi schimb “starea civilă” de pe FB. Zis şi făcut aşa că trec de la “It’s complicated” la “Sanda Viţelar is single”.

De ce aveam “starea civilă” it’s complicated? O să vă spun puţin mai încolo.

Bun, deci trec pe “single”. Nu dă nimeni “Like”. Ceea ce e bine. Până la urmă, chiar dacă ai fi în cea mai abuzivă sau cretină relaţie posibilă, nu o să se bucure nimeni că eşti singur/singură. A doua zi încep însă “poveştile”, privirile pline de compasiune, interogaţiile sau presupunerile indirecte care ajung întotdeauna la urechile celor vizaţi. Bun, zic.

Mai stau o zi, două. Încet, încet încep să mă enervez. De ce mă enervez? Vă spun şi asta mai încolo. Am chef să fac un fel de experiment, virtual, of course. Prin urmare intru din nou la setările contului de FB şi schimb, a doua oară, “starea civilă”. De această dată trec “in a relationship” şi o inimă mare apare pe Time line. “Sanda Viţelar este într-o relaţie.”…….30 de minute mai târziu se strâng deja un număr de “Like-uri”. Oamenilor le place să te ştie într-o relaţie…..2 ore mai târziu începe să sune telefonul….e, dar partea asta intră, deja, la private life…Apropo de asta….

Concluzii şi răspunsuri:

1. Celor care mi-au dat “Like” la starea de a fi într-o relaţie chiar le mulţumesc. De asemenea, îmi cer scuze că i-am indus în eroare. Cred că “Like-urile” lor au fost din sinceră bucurie.
2. Eu iubesc foarte mulţi oameni, în foarte multe feluri. Nu le arăt tot timpul, unii nu află niciodată, dar aşa funcţionez eu.
3. Se cheamă “viaţă privată” pentru că este privată. Poate avea cel mult 2 actori. Restul sunt un “public” care ar trebui să-şi ţină părerile şi curiozităţile pentru ei.
4. Niciodată “starea mea civilă” nu va fi subiect de afişat pe Facebook.
5. Dacă aţi urmărit firul logic până aici (cel puţin eu sper că e logic n.r.) aţi primit şi răspunsul la întrebările de mai sus.
6. Nu mai credeţi chiar tot ce citiţi. Chiar dacă “aşa scrie pe Facebook.”
7. Dacă aveţi vreo curiozitate în privinţa vieţii mele personale putem să o discutăm la o cafea.