Zmeul şi merele de aur

În grădina fermecată Zmeul îşi păzea merele de aur. Mulţi cavaleri doreau să ajungă la unul din aceste fructe dar le era temă. Auziseră cu toţii de zmeul cel fioros, dar niciunul nu stătuse cu el faţă-n faţă. Teama îi împiedica să se apropie prea tare de gardul cel mare de fier forjat care înconjura grădina. Stăteau la câţiva metri depărtare şi îi auzeau doar mormăiturile şi răgetele. Într-o zi un băiat mic şi pricăjit trecu pe lângă grădină şi văzu mulţi cavaleri adunaţi acolo. Le ascultase povestea şi decise să se întoarcă spre seară să încerce să vadă cum arată zmeul ăsta şi cel face atât de fioros. Zis şi făcut. Seara după ce cavalerii se întoarseră la casele lor se apropie de grădină şi intră încet pe poarta cea mare. NU văzu nimic, auzi doar un sforăit înfundat. Se apropie de creatura din faţa lui şi privi atent. Zmeul îi simţi prezenţa şi se ridică în picioare. Băiatul, deloc impresionat de ce avea în faţa ochilor îl întrebă: "De ce la toţi cavaleri le e frică de tine? Nu eşti deloc aşa de fioros." Zmeul rupse un măr de aur dintr-un copac şi îi spuse: "Pentru că aşa au învăţat ei. Ei sunt cavaleri, eu sunt zmeu, deci trebuie să fiu fioros şi ei trebuie să se teamă." "Bine, dar merele tale nici măcar nu sunt de aur."

No other comment

Filosofii, cred, ne spun că a greşi este omenesc. În micimea noastră ne consolă adăugând că a ierta este divin. Dar nici greşeala, nici iertarea nu pot exista una fără cealaltă. De ceva vreme, chiar dacă nu la intervale regulate, văd că unii se tot înţeapă. Dau şi primesc cu dezinvoltura unor adevăraţi boxeri profesionişti. Doar că „mişcările” lor sunt departe de a fi profesioniste. Şi chiar dacă am putea avea o dezbatere întreagă legată de natura divină a iertării sau de cea umană a greşelii, în cazul de faţă nu cred că vreunul e mai mult sau mai puţin divin. Nici mai mult sau mai puţin uman. Doar oameni mici. Oamenii pot şi trebuie cred eu să aibă păreri diferite, acelaşi subiect poate fi văzut din multe perspective şi atât timp cât acestea sunt analizate din punctul de vedere al argumentelor pro şi contra toată lumea are ceva de învăţat. În ultimul timp, însă, se pare că de la tălpică la opincă moda e să ataci, personal, să-ţi alegi adjectivele cele mai urâte care pot caracteriza o persoană. Cred că suntem singura ţară din lumea asta în care Preşedintele şi Primul Ministru au făcut un pact prin care se obligă să se adreseze unul altuia respectuos. Şi să nu-şi facă publice caracterizări denigratoare. Peştele de la cap se-npute, nu? Ei bine mai avem şi noi cunoştiinţe care se pare că nu pot „coabita” nici măcar în mediul virtual. Totuşi o urmă de respect ar fi de apreciat. Că doar ne credem ce va mai deştepţi decât ei.

despre o poveste ce nu poate fi încă scrisă

Mă obsedează o poveste. Am spus-o, cred, de mii de ori. Am început la un moment dat să o scriu. Dar nu a fost să fie. Poveştile fără sfârşit sunt greu de scris. Se derulează constant într-un colţ de suflet şi nu-şi găsesc punctul. O ştiu pe de rost. Îi cunosc fiecare detaliu, fiecare cută, fiecare cuvânt. Ştiu datele, zilele, lunile. Ştiu când şi cum a început. Povestea asta are ochi, are buze, are mâini, are şi pistrui uneori. Are o viaţă a ei şi un corp al ei. Are tot, chiar dacă, gramatical, povestea asta a fost. Au trecut ceva ani de-atunci, în seara asta, însă, trecutul s-a topit în prezent. Şi povestea a revenit. Cu fiecare detaliu, un glob, o beteală, pieliţe rupte la unghii, cafea, zăpadă, scrisori de departe, un drum lung cu trenul într-o noapte de iarnă...documentare despre maimuţe. La un moment dat povestea asta nu se va mai roti, va deveni o filă pe care se aşterne praful, o foaie îngălbenită dintr-o carte pe care nu ai mai citit-o demult. Până atunci am să continui să încerc să o scriu. Când voi reuşi se va pierde şi va rămâne, nu numai gramatical, în trecut. Povestea ar trebui să aibă două personaje principale. Din păcate sau poate din fericire a avut mai multe. Ar trebuie să înceapă cu „A fost odată”, dar a începe cu „Este o zi de toamnă.” Ar trebuie să se termine să o pot scrie şi eu, dar revine mereu când mă aştept mai puţin. Vreau să o rup din mine şi să o pun pe hârtie. Dar pentru asta trebuie să mă rup pe mine. Să scriu cu lacrimi şi să stropesc foaia cu suc de lămâie pentru ca literele să devină vizibile. Are şi poze povestea asta. Ar putea fi o carte de colorat, dar nu pentru cei mici, chiar dacă personajele nu erau departe de copilărie. Are şi vise. Are şi dragoste şi trădare şi aventură, are toate ingredientele necesare. Are secrete. Are simboluri. Are toane şi lacrimi şi haos şi disperare. Păstrez un caiet aparte pentru povestea asta, dar l-am ascuns. Acum îl ţin în braţe.

...perpetuum mobile...

Sting ţigara în scrumiera plină şi foaia goală stă în faţa mea...De ce? Talentul tău este inspiraţia mea..o declaraţie ce poate însemna totul sau...nimic. de data asta nimic. Literele îşi găsesc singure cursul pe tastură şi nu eu scriu, ceva din mine le îndeamnă să se aşeze în ordine. Un text ce zace, undeva în mine căutându-şi un drum, chiar dacă, poate, e unul greşit. Să mă abţin? Din nou de ce? Un „de ce?” obsedant care îşi caută poteca de ieşire. Nu există atei, există oameni care îşi neagă credinţa, oricare ar fi ea. În seara asta un eu egoist nu mai poate accepta negarea, nu ca literă de lege. Demonii s-au adunat şi cântă, pentru ultima dată cântă un...refren de undeva de sus de pe dealuri. Auzit printre picăturile unei comedii del arte prost reînviate. Am îngropat tot ce era de îngropat, am trăit aproape tot ce era de trăit. Sau nu? Mai avem ceva de degustat? O pereche de bocanci, un sul de lână, cinci cravate atârnate de clanţa uşii, zece cărţi începute şi neterminate. Câteva filme văzute şi golite de semnificaţie. Câteva iluzii aruncate...unde? la ce coş?...doar facem colectare diferenţiată. Sticlă, hârtie, plastic. Cioburi care dor, bileţelele lăsate prin casă, ambalejele care îşi aşteaptă locul în gunori. Şi încă o ţigară...nu e ultima. Prea multe frustrări pentru un singur fum. Trăim dintr-o frustrare-n alta, le consumăm într-un gând, dar nu încetăm...nu ne oprim, nu avem cum...continuăm să iubim...

Carla ne scrie despre iubire

Te iubesc! “Două cuvinte care schimbă totul. Îţi schimbă starea de spirit, îţi schimbă viaţa, îţi schimbă gândirea, te schimbă pe tine ca persoană. Tu ce simţi când spui cuiva “te iubesc”? Simţi că sufletul îţi zburdă de fericire? Simţi că ai ţopăi prin casa de bucurie şi că nimeni şi nimic nu e mai puternic decât tine în momentele acelea? Ce simţi când îţi spune cineva ”te iubesc”? Te simţi cel mai frumos copil din întreaga lume? A IUBÍ - . 1) (persoane de sex opus) A trata cu sentimente de dragoste. 2) A trata cu un deosebit atasament sufletesc IUBÍRE -. 1) v. A IUBI și A SE IUBI. 2) Sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; dragoste; amor. 3) Atașament sufletesc (simpatie, prietenie, afecțiune) puternic față de cineva sau ceva. După cum ştim cu toţii, există mai multe tipuri de iubire. Iubirea faţă de părinţi, iubirea faţă de fraţi, faţă de copii, iubirea faţă de prietenii adevăraţi şi să nu uităm de simpaticele animăluţe care şi ele se bucură de iubirea noastră, a oamenilor. Însă iubirea care ne luminează sufletul şi fără de care nu putem exista este cea faţă de partenerul nostru de viaţă. Atunci când iubim ne simţim euforici de parcă nu ar exista nimic care să ne trezească din mrejele dragostei. Totul este colorat în jurul nostru, toată lumea e veselă şi ajungem să facem tot feluri de lucruri ţăcănite, din dragoste. Te iubesc pe toate limbile Pământului, dar mai ales pe limba mea. Singurul fel în care te iubesc este felul meu. Nu există doi oameni care să iubească la fel, unul dintre parteneri întotdeauna iubeşte mai mult. Oarecum e bine pentru că altfel nu ar exista sentimentul de completare, dar în acelaşi timp e şi trist pentru că unul din parteneri se simte uşor neîndreptăţit că oferă mai multe sentimente decât primeşte. Asta nu e deloc o problema, aş spune. Mi-a spus cineva ”învaţă să te bucuri pentru că oferi, nu pentru că primeşti”. Este un sentiment fantastic de plăcut să oferi, atunci când o faci din suflet. Sunt o sută de moduri de a spune cuiva “te iubesc”. Putem lăsa bileţele prin casă, ne putem împletici picioarele prin pat, putem găti din dragoste, putem scrie numele persoanei iubite pe nisipul de pe plaja mării, etc. Personal consider că există un singur mod fizic în care să spui aceste două cuvinte – îmbrăţişarea sinceră." Carla

Să-ţi spun ce este dragostea adevărată?

În urmă cu ceva timp Carla îmi scria un text despre iubire. Sincer, nu-l mai găsesc şi, recunosc, ăsta este un subiect greu de abordat. Am să o rog să-mi mai trimită o dată textul ei, dar azi am decis să scriu eu. Şi nu e deloc uşor. Aş vrea să evit şabloanele. Mai ales că în acest domeniu sunt cu nemiluita. Dacă te apuci să cauţi în îţelepciunea altora vei găsi multe definiţii, multe experienţe însumate în vorbe de înţelepciune. Dar, până la urmă, fiecare simte altfel. Aş puta acum să scriu pagini întregi, să vorbesc în ele despre diversele tipuri de iubire. Despre iubirea aceea solidă care se traduce atât de des în prietenie, despre nevoia de a consuma fiinţa celuilalt, de a o absorbi în tine pentru a te simţi întreg, despre iubirea de mamă pe care o simşi acut atunci când ţi-e rău şi proverbiala mâncare făctuă de mama te vindecă de orice. Acest sentiment cretin are atât de multe forme încât ar deveni obositoare enumerarea lor. Nu vreau nici să critic, nici să ridic în slăvi acest sentiment, indiferent sub ce formă s-ar manifesta nu putem scăpa de el. Dharles Dickens în Marile Speranţe: "Să-ţi spun ce este dragostea adevărată? E credinţă oarbă, e umilinţă fără preget, supunere şi dăruire împotriva ta însuţi, împotriva lumii întregi. Dragostea înseamnă să îţi dai inima şi sufletul întreg celui care ţi le va zdrobi."

Carla ne scrie impresii din Anglia

Endless youth Era o pauză între cursuri. Stăteam la restaurantul hotelului la care eram cazate şi urma să luăm masa de prânz. Singura masă ocupată era cea la care stăteam noi,4 cursante. Eram cu toate "apăsate" şi adormite de vremea ploioasă din acea zi, plictisite de cursurile de business english şi probabil plictisite una de cealaltă. Fiecare din noi eram cu gândul acasă. La familie, la copii, la iubit, la supa făcută de mama şi cu siguranţă la patul de acasă. Ploua într-una de azi dimineaţă şi nici măcar o plimbare la magazine nu puteam face la terminarea cursurilor. Poate va fi mai frumos spre seară. Se face ora 12:30 şi restaurantul se umple de localnicii din Bromley, care vin zi de zi la masa de pranz şi cină. Aceşti clienţi fideli sunt oameni cu vârste cuprinse între 50 şi 80 de ani. Azi a fost girls day out Azi au venit doar doamne. Toate aranjate, frumos îmbrăcate doar în culori vii, coafate, parfumate. Erau optimiste, bucuroase că au ajuns la bătrâneţe şi o trăiesc încântate. Se cunosc cu tot staff-ul hotelului şi al restaurantului. Ospătarii le sărută pe obraz, le cunosc pe nume şi ştiu deja care ce şi cum mănâncă. Sunt cu toţi o familie. Am ieşit la o ţigară în afara clădirii (pt că William de la recepţie a zis că mă amendează dacă mă prinde că fumez în cameră sau oriunde altundeva decât afară) când una dintre doamne a ieşit şi mi-a spus: "o să te laşi tu într-o zi şi eu am făcut-o" . Mi-a povestit că a fumat de la 20 de ani până la 50, dar s-a plictisit şi a renunţat. Mă uitam la ea cu admiraţie...era atât de cochetă. Acum avea în jur de 70 de ani şi încă se vedeau urme de frumuseţe pe faţa ei. Avea rimel şi o dungă subţire la ochi, purta o haină Burberry şi mirosea a parfum scump (ca să vezi ce spirit de observaţie am). Am intrat în vorbă şi cu prietenele ei şi spuneau că ele se întâlnesc o dată pe săptămână şi ies la pranz. Mi-au povestit şi de petrecerile de Crăciun pe care le organizează şi cum dansează ele până dimineaţa. Erau mortale :) Într-o altă seară din zilele trecute a fost un fel de party mai soft, tot cu bătrânei. Veneau cupluri ţinându-se de mână la 70-80 de ani, socializau cu alţii de vârsta lor, se distrau, beau vin şi bere, era o altmosferă foarte plăcută. O imagine de neuitat, cel puţin pentru mine. Ar fi minunat, chiar de vis, ca toate cuplurile din lumea asta să se iubească atât şi să fie la fel de uniţi ca şi cei pe care i-am vazut aici, în Bromley. Toate astea mă duc cu gândul la diferenţa de cultură şi de nivel de trai dintre "bătrânii" noştri şi cei de aici. Aceştia sunt vizibil bucuroşi că şi-au făcut un rost în viaţă, că şi-au ajutat copiii, i-au crescut, i-au căsătorit şi acum le-a venit rândul lor să se simtă bine. Textul meu nu va schimba nimic, nu va schimba mentalitatea bătrâneilor români ( deşi aş vrea, ar fi şi ei mai fericiţi) e doar o mică poveste despre ceea ce am vazut aici. Probabil că nu se întâmplă asta în toată Londra (pentru că în rest am văzut doar tineret, de toate tipurile, atât ziua cât şi noapte, dar despre asta o să vă povestesc altă dată) dar ar fi minunat ca toţi oamenii de vârsta a 3-a să încerce să îşi mai trăiască viaţa care le-a mai rămas. Este absolut încântător să vezi astfel de oameni care nu se lasă învinşi de bătrâneţe şi boli. O astfel de bătrăneţe îmi doresc şi eu şi vă doresc şi vouă. Carla @ Bromley, London