SCENA III

(În mansardă domină acelaşi haos. Mandy e singură, stă pe canapea cu o doză de bere în mână. Dosarul adus de Mike este pe masă nedeschis.)

MANDY: Cum am ajuns aici? Ce cărări nenorocite m-au adus în punctul ăsta idiot? Un banc vechi, slab şi de prost gust la care râzi din obligaţie. Dar asta e realitate nu vreo închipuire a unei minţi mai mult sau mai puţin bolnave. Realitate. Dură, crudă şi aiurea. Urăsc realitatea. (scoate dintr-un sertar de sub masă un pliculet transparent) Nu că asta ar fi o rezolvare. O amăgire temporară, doar, care ne poate ajuta să nu luăm decizii pripite. (deschide pliculeţul şi varsă conţinut pe o coală albă de hârtie şi îşi pregăteşte un joint de iarbă) Punct terminus într-o lume în care invizibilul a devenit vizibil. Păcat că numai pentru o emisferă. Cealaltă emisferă doarme liniştită în somnul iraţional al convenţionalului. Lipseşte sensul. Oare îl vom găsi împreună sau separat?

(Intră Helen grăbită. Lasă uşa de la intrare larg deschisă.)

HELEN: Scuze că nu te-am mai sunat. (începe să răscolească prin hainele din living şi din dormitor)

MANDY: De ce n-ai închis uşa?

HELEN: Nu stau. N-ai văzut pantalonii ăia verzi?

MANDY: În dulapul din dormitor pe raft.

HELEN: (este în dormitor şi deschide dulapul pentru a lua pantalonii) Stacy are avion dimineaţă. Pleacă la maică-sa pentru trei luni. I-am promis că o duc la aeroport şi nu am chef să mă trezesc la patru să o duc. Mergem din seara asta, mâine la zece sunt înapoi în oraş şi vin direct aici.

MANDY: Am treabă dimineaţă şi plec devreme.

HELEN: Atunci îmi rezolv ce am de rezolvat şi....

MANDY: Ne vedem mâine seară.

HELEN: (în timp ce iese pe uşă) Te sun!

(Helen iese. Mandy îşi mai ia o doză de bere din frigider, vine în living se opreşte cu berea în mână în mijlocul camerei şi se uită la dosarul de pe masă. Dictează o scrisoare unui scrib invizibil)

MANDY: „Pentru început îţi mărturisesc că aceasta nu este o scrisoare de dragoste, în sensul clasic al noţiunii, asta pentru că limbajul meu va fi veşnic simbolist şi niciodată romantic. De altfel, o înşiruire a motivelor pentru care te iubesc o consider absurdă. „De ce iubeşti pe cineva?” Verbul în sine, în viaţa reală, nu suportă înaintea sa o interogaţie. Iubeşti pur şi simplu. Asta te poate duce oriunde, chiar şi în iad. Nu pot trăi nici cu tine nici fără tine. Atunci ce sens mai are să explici de ce iubeşti? Simplul fapt că nu poţi învăţa să respiri fără o anumită persoană este o explicaţie suficientă. Nu pot avea încredere în tine. Mă iubeşti când ai chef şi cum ai chef. Fugi şi eu nu te pot face să stai. Râzi şi lumea mea devine mai bună. Pleci, în urma ta rămâne urâtul, frumosul iese o dată cu tine pe uşă. Mă uit în oglindă. Reflexia care se uită la mine nu-mi aparţine. Este o umbră a imaginaţiei care nu a reuşit să treacă pragul realităţii. În drama personală nu putem trasnpune sentimentele în cuvinte care să fie înţelese de muritori. Zeii nu îngăduiesc asta şi noi, furnicile care din nefericire am ajuns să populăm lumea asta, nu putem depăşi stadiul reproducerii pentru supravieţuire. Eu nu pot depăşi stadiul de larvă. Pentru mine iubirea rămâne elementul primordial al existenţei umane. Mă obosesc obstacolele pe care le ridici pentru a demonstra ceva ce nu are nevoie de argumente sau de explicaţii. Ceva ce, în viziunea mea, se întâmplă în mod natural, ceva ce nu are nevoie de intermediar, nici de traducere oficială, nici de schiţe complicate pentru a putea fi trasnpus în realitate. Să parafrazăm: restul e tăcere.”

(heblu)