Minerul corporatist şi paragina de la Roşia Montană

Am plecat săptămâna trecută la Roşia Montană fără a şti foarte multe lucruri despre acest subiect. A fost o experienţă interesantă, informativă, dar care  a născut mai multe întrebări. Pentru început trebuie să spun că zona respectivă este moartă din toate punctele de vedere. E mare păcat. O colegă care a participat a făcut la un moment dat o afirmaţie „Doamne ce ţară frumoasă avem”. Da, aşa ne place să spunem, avem o ţară frumoasă şi bogată. Ceea ce nu înţeleg este de ce nu ştim să o exploatăm. Poate termenul este dur dar mi se pare cel mai potrivit. Din ceea ce am constatat la faţa locului, cei care vor să investească acolo au pus la punct un proiect solid. De cealaltă parte înţeleg îngrijorarea ecologiştilor. De ce nu se poate găsi o cale de mijloc? De ce nu se poate găsi o soluţie care să mulţumească ambele tabere? O investiţie serioasă în acea zonă este vitală. Într-o perioadă economică precum cea pe care o traversăm acum aurul şi argintul exploatate acolo ar putea aduce un plus economic României şi har Domnului avem nevoie de plusuri cât mai multe în domeniul acesta. Patrioţii vor striga „ne vindem ţara!”. Asta îmi aduce aminte de începutul retrocedărilor terenurilor agricole. Moşi de 90 de ani în cârjă care stăteau şi se uitau la fâşia de pământ proaspăt recăpătată şi înţelegeau că nu au ce face cu ea. Bun, zic, să nu ne vindem ţara, dar de ce nu am fost capabili să exploatăm până acum? De ce ne-am închis toate minele? Decât să facă alţii, mai bine să stăm să ne uităm la stânci şi să nu facem nimic? Mai sunt cei care vin şi vorbesc de comisioane ascunse, de mită politică, de interese corporatiste şi câte şi mai câte. Nu există ţară din lumea asta unde astfel de lucruri să nu existe. Ele există şi sunt evidente, dar chiar nu cred că mai trebuie să insităm atât de multe pe ele. De fapt, tot acest circ în jurul proiectului de acolo mi se pare exagerat. Este evident că vorbim despre o afacere, dar statul ar trebui să aibă capacitatea de a negocia un contract avantajos care să mulţumească toate părţile implicate. Acum în al 12-lea ceas clasa politică românească ar trebui să înţeleagă că orgoliile trebuie lăsate deoparte. Întrebarea care se naşte este dacă va avea statul capacitatea de a nu o da în bară încă o dată. De a nu face o nouă afacere păguboasă pentru noi, de a înţelege că negociază de pe o poziţie de putere şi că deţine mecanismele necesare pentru a face ca proiectul de la Roşia Montană să fie un succes, în primul rând pentru România. Poate, naiv vorbind, este o cautare a unei fărâme de speranţă, după 20 de ani în care am văzut prea multe vise năruite de interese meschine.

Editorial publicat în săptămânalul Ziarul de Mureş, luni 10.10.2011