Am voie să nu mă intereseze?

Indiferent cât de mic şi provincial ar fi oraşul acesta pe care îl iubesc, de la o vreme încoace am observat că anumite personaje devin din ce în ce mai verbale cu privire la activitatea şi subiectele pe care le abordează sau nu presa mureşeană. Că de ce scriem prea mult despre anumite subiecte, că de ce nu scriem despre altele, că suntem aserviţi intereselor unui partid sau altul, că nu suntem profesionişti, că nu ne interesează de ce s-a desfiinţat chioşcul de ziare de la Palatul Culturii şi lista ar putea continua. Personal mă bucur că fiecare om care are ceva de spus, respectiv scris, îşi poate găsi un loc propice de exprimare. Mă bucur atunci când oameni cu mai multă experienţă în presă decât mine mă ajută să-mi fac mai bine treaba prin sfaturile şi ideile lor. Mă bucur că în România lui Traian Băsescu potrivit căruia presa ar fi un pericol la securitatea statului, presa locală, provincială şi neprofesionistă reuşeşte să mai transmită câte o informaţie sau ştire fără să i se bage pumnul în gură. Mă bucur că pot să scriu frumos azi despre un anumit eveniment şi să critic alt eveniment mâine. Mă bucur că există Facebook şi bloguri unde fiecare îşi poate exprima liber punctul de vedere indiferent despre ce. Mă bucur că trăiesc într-o democraţie, chiar dacă e şchioapă. Mă bucur că pot după o săptămână nebună să mă duc în Office unde să găsesc o atmosferă care să mă relaxeze. Mă bucur că mai există instituţii precum Teatrul Naţional şi Filarmonica de Stat. Mă bucur de foarte multe lucruri. Câteva, însă mă întristează sau, mai bine spus, mă irită la maxim. Unul dintre acestea este faptul că UNII nu înţeleg nicicum definiţia DEMOCRAŢIEI. NU POŢI SĂ FACI CE VREI, SĂ SPUI CHIAR CE VREI, SĂ DAI CU NOROI PENTRU CĂ, TU, EŞTI FRUSTRAT ŞI PREOCUPAT DE SUBIECTE CARE, SINCER, PE MINE NU MĂ INTERESEAZĂ! Trebuie să mă intereze toate prostiile? M-am întors, să spunem, de o lună jumate în presă. Nu am studii în acest domeniu şi recunosc sincer că sunt multe lucruri pe care nu le ştiu. Recunosc şi că sunt dispusă să le învăţ. DAR, mi-am respectat întodeauna colegii,chiar dacă spuneau că Oda Bucuriei e scrisă de Clayderman. Am încercat atunci când am scris despre un subiect să îmi păstrez obiectivitatea şi sămă documentez ca să pricep şi eu despre ce scriu. Am încercat ca familia şi prietenii mei să nu aibă de suferit pentru că eu am un program haotic care îmi lasă foarte puţin timp pentru ei. Încerc să fac ceva, să învăţ, să evoluez, dacă vreţi. Şi atunci vreau să fiu lăsată să învăţ şi vreau ca observaţiile care mi se fac, mie şi celorlalţi colegi din presă care se află în situaţia mea, să fie constructive, corecte şi private. Nu o să măapuc să scriu aiurea în tramvai despre cât de inculţi, needucaţi şi lipsiţi de cei mai elementari şapte ani de acasî sunt unii. Pot să îi ignor? Pot să nu mă preocup de profesionalismul lor? Poate, oare, să nu mă intereze ce consideră unii că ar trebui să fie subiectele principale de tratat? Dacă pentru un om din presă un anumit subiect i se pare important. Foarte Bine. Să scrie! Bravo! Felicitări pentru exclusivitate. Pot să nu mă iau după tine?