Teoria relativităţii normalităţii

Îmi plac teoriile. Aş putea să stau să dezvolt teorii despre orice, niciun subiect nu e prea neînsemnat din acest punct de vedere. Prefer teoriile mele, dar, uneori mă pierd citindu-le pe ale altora, mult mai deştepţi decât mine. Una din teoriile mele preferate e cea a relativităţii. Unii o consideră perimată, alţii spun că e de-a dreptul puerilă. Mie mi se pare singura 100% adevărată. Matematicienii şi fizicienii se vor supăra, poate. Dar şi această supărare a lor nu e decât una relativă. Ea depinde de formarea lor profesională. Ei sunt observatorii care examinează dintr-o perspectivă specific determinată, dar şi observaţiile lor vor fi supuse regulilor fizicii, la fel cum şi observaţiile unor neaveniţi în domeniu depind de aceleaşi regulit. Totul e relativ pentru că totul depinde de persoana celui care observă, de condiţia acestuia. Una dintre cele mai întâlnite justificări ale acţiunilor umane e "normalitatea". Sau, mai bine zis, definiţia general acceptată a acesteia. Fiecare grup de indivizi organizaţi prin tradiţie, meleaguri şi obiceiuri în grupuri numite popoare şi-a creat propria definiţie a normalităţii. Nu voi intra în amănunte, normalitatea de-a lungul timpului a căpătat atât de multe forme, unele care apar acum de-a dreptul primitive, încât nu vreau să fac aici un tratat de istorie şi evoluţie a noţiunii. De altfel, problema nu constă în definiţia pe care un popor înţelege să o dea normalităţii într-o perioadă istorică sau în alta. Problema e că oamenii, individualităţiile aleg să se conformeze unei definiţii fără să accepte relativitatea acesteia.