Carla ne scrie despre Crăciun...

"Cheers to the freakin’holidays !!!

Mai sunt câteva zile până la Crăciun şi pe mine mă apucă cinismul. E un fel de autoapărare şi cinismul ăsta...autoapărare care nu neapărat te satisface dar foloseşte atunci când te ia paranoia Sărbătorilor de iarnă. Nu eşti foarte mulţumit că vine Crăciunul şi trebuie să zâmbeşti şi să te prefaci că te bucuri. Poate unii nu se prefac, poate unii chiar se bucură, dar pe mine singurul lucru care ma încântă când vin Sărbatorile este că vin cu zile libere. Zile în care pot să lenvesc până mă plictisesc de leneveală şi atunci lenevesc din nou.
E bine şi că văd brazi împodobiţi, dar cel mai bine este când primesc cadouri!!! Nu contează ce, mă bucur şi la o pereche de şosete cu inimoare, ideea e că s-a gândit cineva la mine.
Din nou mă loveşte cinismul şi mă gândesc dacă chiar mă bucur că vine Crăciunul...hm...nu cred...nu mă bucur deoarece nu împodobesc brad, deşi am intenţionat, ceea ce m-ar binedispune, aş fi happy o oră, două. Nu mă bucur pentru că la radio vor fi colinde, le urăsc, nu ma bucur că magazinele vor fi închise nu am unde să mă plimb, nu mă bucur că vin colindătorii şi îmi strica siesta mea de leneveală maximă şi nu mă bucur că peste tot va mirosi a sarmale.
Mă panichează ideea cadourilor pe care le fac...Dacă nu le plac cadourile, dacă nu ştiu să le aprecieze aşa cum aş vrea eu pentru că eu consider că am facut cel mai grozav cadou din lume...dacă iubitului meu nu îi place cadoul, mamei mele, tatălui meu etc..dacă îl aruncă într-un sertar şi uită de el după ce eu am colindat de nebună magazinele, am tras cu cleştele de la fiecare ca să aflu cam ce şi-ar dori de Crăciun şi am golit stocurile site-urilor de shopping online.

Crăciunul poate fi magic în doi

De la cinism trec puţin la melancolia care mă încearcă şi mă gândesc că aceste Sărbători de iarnă sunt ocazia perfectă să stau cu iubitul meu, să ne fugărim prin casă ca nişte copii, să mâncăm dulciuri ca sparţii şi să ne uităm la filme. Să ne bem dimineaţa cafeaua cu lapte, să ieşim seara la plimbare şi să umplem casa cu miros de portocale. Ce poate fi mai frumos de atât?
Oh,da...Crăciunul poate fi magic în doi! Poate fi ....

Cei singuri

Pentru persoanele singure în această perioadă a Sărbatorilor, care de fapt nu sunt mare lucru,sunt un adevărat chin.O încercare a nervilor şi a stăpânirii de sine. Am fost şi eu în papucii lor şi poate am să mai fiu,ştiu ce vorbesc.
Îţi vin în minte momentele pe care ţi le-ai imaginat de-a lungul anului, că vei împodobi bradul cu persoana iubită, că vei deschide cadoul primit cu un zâmbet larg până la urechi şi mai încolo dacă s-ar putea, că vă sărutaţi lângă brad şi altele. Te trezeşti brusc din visare si de fapt eşti singură. Depresia e pe tine.
Chiar dacă de-a lungul anului suntem singuri şi ne simţim ok, când se apropie Crăciunul şi Anul Nou ne ajunge inevitabilul din urmă şi cedăm nervos. Ne trezim că nu mai trebuie să mergem la birou, că nu mai putem să ne îngropăm în muncă să uităm de probleme, ne trezim că pe casa scării se colindă cu patos şi noi ne uităm la TV. Apoi ne gândim la prieteni,oare ce fac, dacă să mergem cu ei să ne petrecem Anul Nou sau mai bine să stăm în casă să plângem după fostul iubit sau să ne plângem de milă. Ne gândim că depresia noastră nu vrem să fie cunoscută şi de alţii cu atât mai putin văzută şi ne închidem în casă. Oare asta e soluţia? Poate ar trebui să ieşim din casă în momentele astea, să ne plimbăm, să ne pişte frigul şi să facem shopping.
Cu cât se apropie Crăciunul cu atât devenim mai panicaţi şi ne încearcă tot felul de sentimente. Cel mai bine este să ne acceptăm singurătatea, să fim fericiţi cu noi înşine. Până la urmă ne naştem singuri şi murim singuri. Totul va fi roz, într-o zi.


Acum că m-a lovit din nou cinismul nu rămâne decât să aştept Crăciunul, să treacă şi Revelionul şi totul să revină la normal. Normalul meu!!! Poate fi un normal mai bun,poate fi unul mai bun, până la urmă ce e viaţa fără surprize??!!


CHEERS TO THE FREAKIN’ HOLIDAYS!!!
WISH YOU ALL A BETTER NEW YEAR!!!"
Carla ICHIM

To Like or not to Like Facebook

Carla este juniorul meu, ne-am întâlnit când eram în liceu şi îi spun Junior pentru că seamănă cu mine din anumite puncte de vedere. Din alte puncte de vedere ne diferenţiem total. Dezbaterile noastre pro şi contra includ multe subiecte, unul dintre acestea fiind Facebook.

Facebook-istul convins din mine îi spune „Nu ai Facebook, nu exişti!” Desigur, este mai mult o glumă. De ce stăm pe Facebook? Carla mi-a trimis un text în care îşi exprimă argumentele pentru care „Nu vrea să LIKE Facebook”. Pentru echilibru scriu şi eu de I Like Facebook! Ziua de ieri mi se pare reprezentativă:

14.30: Conferinţă de presă PPMT (Partidul Popular al Maghiarilor din Transilvania, proaspăt apărut pe scena politică. Un instrument al Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania condus de Pastorul....(epitetele le scot :P) Laszlo Tokes)

Aproximativ 15-30 până pe la 21.00: Adunarea Naţională a CNMT, peste 12 vorbitori care ne-au spus cât de greu le e maghiarilor de pretutindeni şi cât de necesară este autonomia.

Ei bine, mi-ar fi plăcut după o astfel de zi să ies la un suc/bere cu prietenii, să stăm face to face şi să povestim, DAR, sincer, nu cred că suportam să mai aud pe cineva vorbind, despre orice. Aşa că....am ajuns acasă în jur de 22.00 şi am deschis Facebook, am ascultat nişte muzică, am citit nişte poezii, m-am mai pus la curent cu ce face restul lumii, cei în a căror fişă de post nu scrie că trebuie să suporte zilnic aberaţiile politicienilor. O refulare virtuală, tristă, uneori amuzantă, dar 100% reală.

Sunt de acord cu ce spune Carla, tocmai de aceea şi postarea asta. Părerea ei o citiţi mai jos.....

“Nu vreau să LIKE facebook !!!

Mda, deci e clar… nu vreau facebook. De unde a început acestă isterie a facebook-ului???

Motto-ul „nu ai facebook, înseamnă că nu exişti” este atât de hilar incât chiar îmi place... ok... şi ce dacă nu am facebook? Şi ce dacă nu exist pentru toţi cei care folosesc facebook şi ajung să devină obsedaţi de vieţile altora, a celora care sunt atât de doritori de atenţie încât îşi expun vieţile pe wall postând tot felul de poze gen: „în vară în Croaţia” sau „eu cu iubi” sau „ieşită cu fetele” etc...

Măi... culmea este că oamenii îşi fac încontinuu conturi pe facebook şi nu se mai satură. Dacă nu ai, încearcă să te convingă : „Fă-ţi!!! Fă-ţi!!! ah, ce mă enervezi că nu ai facebook... !!!” ok... şi ce??? Nu am nevoie să mă caute nimeni pe facebook. Cel mai nasol lucru este că prima întrebare care îţi este adresată de un tip după ce îţi află numele este dacă ai facebook. Dar de ce ar vrea cineva să îţi vadă pagina de facebook atâta timp cât te poate vedea în faţă? Mai nasol decât nasolul anterior este atunci când doi baieţi povestesc despre o fată: „ măi, o ştii pe... Maricica...?” acum vine partea nasoală... zice „nu... are facebook?”

Oh, Dumnezeule... deci e absolut penibil !!!! Poate că sunt old fashion-ed, deşi nu cred...dar chiar aşa?

Pe wall găseşti orice

Dacă iubitul sau iubita ta are cont pe facebook şi faci tu cumva să dai de el, ai încurcat-o.

Vezi când şi cu cine s-a „împrietenit”, îi vezi comentariile scrise de alte persoane pe wall-ul lui/ei dar când mai şi intri la FRIENDS şi vezi că 80% din „amici” sunt sex opus al posesorului contului ţi se lasă genunchii. Crede-mă, ştiu. Intervine gelozia, iese scandal monstru şi pa-pa încredere. Este extrem de dăunator pentru o relaţie care se vrea a fi de dragoste. Culmea este că sunt mulţi oameni care flirtează pe facebook. Serios... abia aşteaptă să ajungă la birou să poată naviga pe super social network. Pe bune...nu te gândeşti la partenerul tău de viaţă când te întreţii cu nesimţire pe reţelele sociale cu alte persoane???

Deci, facebook-ul este singurul mod în care îţi poţi face prieteni??? Pe bune... sunt o grămadă de demenţi în lumea asta care au facebook şi cu care te „împrieteneşti” şi te agaţă... habar nu ai cine e... poate fi un obsedat sexual sau poate fi o nebună de care să nu mai scapi never ever, că tu odată te-ai vrăjit pe facebook. Sunt numeroase astfel de cazuri şi lumea nu se lasă.

Până la urmă trăim într-o ţară democrată, cu idei moderne, oameni plictisiţi... şi normal că se caută ceva sare şi piper în viaţă... pentru unii e facebook-ul... ok... succes la like-uri !!!”

Carla

Căutând fericierea

Juniorul meu, cum îmi place să-i spun încă din liceu, mi-a trimis un text. Îl public aici pentru că e scris din suflet şi descrie, cu adaptările de rigoare, ceea ce simt şi eu în anumite momente.

“Fericrea mea ??? La naiba…

Ştiu, recunosc, cu greu, dar o fac….ştiu ca nu sunt un om bun. Din păcate nu mai sunt. Am fost o dată, dar pe parcursul vieţii am pierdut această calitate.

Aş vrea să mai fiu o dată un om bun, să fiu cel mai bun, cel mai corect, cel mai onest om din lume, aş vrea să zică prietenii mei despre mine că sunt un om excepţional, dar nu sunt. Aş vrea să nu fi minţit niciodată oamenii pe care îi iubeam, aş fi vrut să nu fi înşelat pe nimeni nici măcar cu gândul, aş fi vrut să nu fi avut niciodată gânduri negre şi aş fi vrut ca părinţii mei să fie mândrii de unica lor, frumoasă, deşteaptă şi mirobolantă fiică. Aş fi vrut să fac alţi oameni fericiţi.

Din păcate, în această “călătorie” numită viaţă, ne dăm cu capul de situaţii dureroase, situaţii neaşteptate şi situaţii care îţi marchează existenţa de multe ori nu în sensul bun. Ajungi să te simţi ca o măsuţă de cafea fără un picior. Nu stă ceşcuţa de cafea pe ea ….aşa cum nici la mine nu au stat sentimentele bune, încrederea, siguranţa etc. Doar eu- măsuţa. Egoism, “calitate” care am dobândit-o pe parcurs.

Dacă ar fi să mă gândesc la toate situaţiile care mi-au creat această stare ar însemna să cad într-un abis mai adânc decât cel în care mă aflu în prezent. Aş putea rapid să mă gândesc doar la toate relaţiile eşuate, la timpul pierdut, la sentimentele investite, la nopţile nedormite, la ignoranţă, la dorul de după despărţire, la mirosul lui, la felul în care îşi aranja cămaşa în pantaloni, la felul în care îşi sufla nasul, la cum nu se dădea cu cremă etc…

Nu pot spune că nu am şi eu demonii şi piticii mei, care, de multe ori, chiar fac party cu DJ în interiorul meu, dar tânjesc şi eu după puţină fericire.

Cu toţii tânjim la fericire, dar până la urmă ce înseamnă asta???

Adică fericirea se presupune că înseamnă a fi fericit în fiecare zi, nu doar 2-3 zile pe săptămână…să fi fericit ca te-ai trezit dimineaţa, să fi fericit ca mergi la birou, să fi fericit că trebuie să duci cafelele şefilor tăi, să zâmbeşti 80% din zi, să râzi cu poftă, să conduci cu viteza luminii să ajungi acasă să îţi săruţi iubitul, să devii o bucătăreasă profesionistă din dragoste, să cânţi la duş….mai exista asta?

Mă gândesc când am avut aceste sentimente ultima dată… Fericirea mea??? La naiba….am pierdut-o!! a trecut pe lângă mine!!! Vine?? Am simţit-o??? hm….sunt foarte confuză….Nu ştiu …cred că a murit!!! dar eu totuşi sper, că deh..speranţa moare ultima şi aştept cu nerăbdare învierea fericirii mele.”

Carla

Căutând fericierea

Juniorul meu, cum îmi place să-i spun încă din liceu, mi-a trimis un text. Îl public aici pentru că e scris din suflet şi descrie, cu adaptările de rigoare, ceea ce simt şi eu în anumite momente.

“Fericrea mea ??? La naiba…

Ştiu, recunosc, cu greu, dar o fac….ştiu ca nu sunt un om bun. Din păcate nu mai sunt. Am fost o dată, dar pe parcursul vieţii am pierdut această calitate.

Aş vrea să mai fiu o dată un om bun, să fiu cel mai bun, cel mai corect, cel mai onest om din lume, aş vrea să zică prietenii mei despre mine că sunt un om excepţional, dar nu sunt. Aş vrea să nu fi minţit niciodată oamenii pe care îi iubeam, aş fi vrut să nu fi înşelat pe nimeni nici măcar cu gândul, aş fi vrut să nu fi avut niciodată gânduri negre şi aş fi vrut ca părinţii mei să fie mândrii de unica lor, frumoasă, deşteaptă şi mirobolantă fiică. Aş fi vrut să fac alţi oameni fericiţi.

Din păcate, în această “călătorie” numită viaţă, ne dăm cu capul de situaţii dureroase, situaţii neaşteptate şi situaţii care îţi marchează existenţa de multe ori nu în sensul bun. Ajungi să te simţi ca o măsuţă de cafea fără un picior. Nu stă ceşcuţa de cafea pe ea ….aşa cum nici la mine nu au stat sentimentele bune, încrederea, siguranţa etc. Doar eu- măsuţa. Egoism, “calitate” care am dobândit-o pe parcurs.

Dacă ar fi să mă gândesc la toate situaţiile care mi-au creat această stare ar însemna să cad într-un abis mai adânc decât cel în care mă aflu în prezent. Aş putea rapid să mă gândesc doar la toate relaţiile eşuate, la timpul pierdut, la sentimentele investite, la nopţile nedormite, la ignoranţă, la dorul de după despărţire, la mirosul lui, la felul în care îşi aranja cămaşa în pantaloni, la felul în care îşi sufla nasul, la cum nu se dădea cu cremă etc…

Nu pot spune că nu am şi eu demonii şi piticii mei, care, de multe ori, chiar fac party cu DJ în interiorul meu, dar tânjesc şi eu după puţină fericire.

Cu toţii tânjim la fericire, dar până la urmă ce înseamnă asta???

Adică fericirea se presupune că înseamnă a fi fericit în fiecare zi, nu doar 2-3 zile pe săptămână…să fi fericit ca te-ai trezit dimineaţa, să fi fericit ca mergi la birou, să fi fericit că trebuie să duci cafelele şefilor tăi, să zâmbeşti 80% din zi, să râzi cu poftă, să conduci cu viteza luminii să ajungi acasă să îţi săruţi iubitul, să devii o bucătăreasă profesionistă din dragoste, să cânţi la duş….mai exista asta?

Mă gândesc când am avut aceste sentimente ultima dată… Fericirea mea??? La naiba….am pierdut-o!! a trecut pe lângă mine!!! Vine?? Am simţit-o??? hm….sunt foarte confuză….Nu ştiu …cred că a murit!!! dar eu totuşi sper, că deh..speranţa moare ultima şi aştept cu nerăbdare învierea fericirii mele.”

Carla

Soluţii există, mai trebuie puţină voinţă

Modalităţile juridice de colaborare dintre instituţiile statului, fie de nivel central, fie de nivel local şi organizaţiile non-guvernamentale sunt multiple, instrumentele puse la dispoziţie de legislaţia românească, chiar dacă sunt perfectibile, sunt suficiente pentru a se putea asigura finanţarea unor activităţi prestate în folosul comunităţii. Prestaţiile oferite de organizaţiile non-guvernamentale cu obiect de activitate în sfera serviciilor sociale intră în categoria celor vitale pentru o societate care se doreşte a fi democratică. Desigur, condiţiile socio-economice actuale determină administraţiile locale să subţieze fondurile acordate serviciilor sociale, aspect ce trebuie înţeles. Totuşi, există modalităţi prin care o administraţie locală poate susţine asemenea servicii, modalităţi ce nu implică un transfer direct al sumelor.

Ţinând cont de activităţile specifice şi de serviciile speciale furnizate de către Institutul Est European, de exemplu, consider că municipalitatea Târgu-Mureş are la dispoziţie modalităţi de susţinere financiară, chiar indirectă. Spre exemplu, în ceea ce priveşte costurile legate de expertizele medico-legale necesare a fi efectuate victimelor violenţei în familie, Primăria poate încheia un Protocol cu Institutul de Medicină Legală, în baza căruia aceste costuri să fie decontate direct fără ca aceste sume să mai cadă în sarcina IEESR. Desigur, aceste costuri ar putea fi decontate de către municipalitate numai pentru acele cazuri în care victimele, în urma analizei dosarul de asistenţă socială, nu au posibilitatea financiară de a le achita.

De asemenea, în ceea ce priveşte în general finanţarea organizaţiilor mai sus menţionate, atât timp cât motivaţia lipsei de fonduri rezidă în colectarea anevoioasă a impozitelor şi taxelor locale, municipalitatea poate lua în considerare varianta ca o cotă parte a încăsărilor ocazionate de organizarea a diverse manifestări populare (Festivaluri, Târguri, Zilele Oraşului) să fie virată organizaţiilor non-guvernamentale care oferă servicii sociale. Promovarea unei hotărâri de consiliu local în acest sens ţine doar de voinţă politică iar comercianţii care achită taxe consistente pentru a fi prezenţi la aceste manifestări ar avea satisafacţia de a aduce un plus subsatanţial în comunitatea locală. Pornind tot de la motivaţia încasărilor reduse consider că o altă măsură de suplimentare a finanţărilor reduse ar fi preluarea sistemului naţional prin care 2% din impozit se virează organizaţiilor non-guvernamentale pe plan local. Astfel, municipalitatea poate derula o campanie în plan local prin care cetăţenii să aibă posibilitatea ca un anumit procent din impozitul plătit administraţiei locale să-l vireze direct prestatorilor de servicii sociale. Din momentul în care plata, până la un anumit termen a impozitului este însoţită de o deducere, nu vedem de ce, în loc ca acea sumă să fie dedusă, cetăţeanul să nu o redirecţioneze către organizaţia non-guvernamentală aleasă, cu obligativitatea ca serviciile sociale prestate să fie pe raza municipiului. Fără îndoială, aceste ultime două variante trebuie însoţite de o campanie susţinută de conştientizare şi informare a cetăţenilor faţă de importanţa activităţilor derulate de ong-urile axate pe serviciile sociale.

În ceea ce priveşte instituirea unei comisii pentru îmbunătăţirea dialogului şi colaborării între Primăria Târgu-Mureş şi organizaţiile non-guvernamentale care prestează servicii sociale, consider că un asemenea demers ar fi relevant numai pentru negocierea unor contracte de colaborare solide, care să prevadă modalităţi juridice clare şi fără drept de tăgadă în cazul în care unul dintre parteneri nu îşi respectă obligaţiile. De cele mai multe ori, contractele de colaborare încheiate sunt standard, neadaptate nevoilor şi necesităţilor specifice fiecărei organizaţii în parte. Din acest punct de vedere o comisie formată nu numai din reprezentanţi ai celor două tabere, dar şi din specialişti independenţi în domenii de activitatea conexe serviciilor prestate de organizaţiile non-guvernamentale, de la care să emane un document personalizat şi fundamentat o consider necesară.

Indiferent de soluţiile posibile, de modalităţile de punere în practică a acestora, esenţial pentru îmbunătăţirea relaţiilor municipalitate-organizaţii non-guvernamentale ce prestează servicii sociale, este asumarea de către administraţia locală a rolului fundamental pe care trebuie să-l joace în asigurarea unor servicii sociale elementare în orice stat civilizat pentru persoanele care au nevoie de aceste servicii. Fără această asumare, fără conştientizarea că persoanele în cauză se află acum în necesitate şi trebuie ajutate, nu atunci când vor exista fonduri, fără voinţa factorilor de decizie de a găsi soluţii oportune şi la timp, orice instrument juridic, orice sursă de finanţare evidenţiată, rămâne fără efect.

Depoziţie susţinută în cadrul Audierii Publice "Implicarea Primăriei Târgu-Mureş în sprijinirea serviciilor sociale prestate de organizaţii neguvernamentale".

Mă forţez să nu-mi fie ruşine

Mă forţez să nu-mi fie ruşine de:

• faptul că trăiesc într-o ţară unde un om intră pe un teren sportiv pentru a-i dau un pumn în cap unui jucător al echipei adverse.
• faptul că cea mai vizualizată poză pe internet este a şefului de stat hăhăind cu toată dantura înconjurat de feţe bisericeşti.
• faptul că niciuna dintre instituţiile statului nu mai înţelege să funcţioneze potrivit legii şi al bunului simţ.
• privirile din ochii bunicilor care nu mai înţeleg nimic din lumea în care trăiesc şi care îşi văd pensiile subţiindu-se anual.
• şefii de instituţii care apar alcoolizaţi la televizor sau de cei cărora, atunci când le adresezi o întrebare îţi răspund că nu au habar despre ce vorbeşti.
• edilii locali care se exprimă incoerent crezând că limbajul colorat îi face mai interesanţi.
• colegii din media, directori de trusturi care exploatează fără neruşinare dramele din vieţile celorlalţi.
• incapacitatea celor chemaţi să aplice legea, de prea multe ori cu mâinile legate de interesele economice ale altora.
• prostituţia intelectuală în care ne complacem pentru că undeva în procesul de tranziţie se pare că ne-am pierdut coloana vertebrală.

Încerc, caut în mine resurse pentru a nu mă ruşina că sunt cetăţean român şi trăiesc în România.

Încă mai rezist, relativ, dar oare cât voi mai putea rezista.

Doar o zi de marţi?

Nu am ascultat "live" discursul regelui pentru că număram puţinii spectatori neînregimentaţi de la depunerea de coroane din centru. Am citit, însă, discursul în jurul căruia au existat atâte discuţii. Traian Băsescu, cel care aşa cum am mai scris ocupă vremelnic un scaun prea mare pentru îngustimea sentimentelor sale a lipsit. Din punctul meu de vedere a făcut foarte bine. Zâmbetul său cvasi-tâmp şi chelia lucitoare ar fi distras cu siguranţă atenţia de la vorbele pe care le-a rostit Majestatea Sa. Nu sunt regalistă, nici nu-mi place să port patriotismul la rever ca pe o butonieră de faţadă. Ostaşii alianiaţi azi în centru au intonat imnul, integral şi corect. Politicienii se foiau, oamenii treceau aproape impasibili pe stradă. Azi e doar marţi, servici şi servicii, facturi restante, obligaţii de faţadă ale unora.

S-a ridicat părul pe mine ascultând imnul. Şi marţea, de obicei, nu se întâmplă nimic.

Am citit discursul Majestăţii Sale. Persoana Regelui mă lasă sincer rece. Discursul l-am citit ca pe o capodoperă a ceea ce ar trebui să însemne mesajul pe care un om de Stat are obligaţia de a-l transmite. "Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil și generos."

Pe mine lectura m-a emoţionat. Şi marţea, de obicei, nu se întâmplă nimic.

La Tribunal am găsit copii de clasa a VI-a mai coerenţi în exprimare decât 80% din politicieni, dar şcoala românească este un dezastru ambulant. „Nu ştiu ce voi face peste câţiva ani însă nu ştiu dacă voi fi în măsură să decid dacă o persoană este vinovată sau dacă a greşit sau nu. Nu mă simt bine să acuz oamenii aş vrea să las această meserie de judecător în mâna altor oameni care au sânge rece. Nu mă văd în stare să decid soarta unui om”, mi-a spus o fetiţă.

Inocenţa şi coerenţa lor m-a impresionat. Şi marţea, de obicei, nu se întâmplă nimic.

Povestea unei emoţionante zile de marţi, mâine în Zi de Zi

n.r.-uri asortate

n.r.-urile fac zilele să fie amuzante. Duminică mi le-am pierdut, nu pentru că vreo tristeţe nemăsurată ar fi dat peste mine. Din contră. Duminică mi-am pierdut, pentru început, cuvintele. Ar fi fost greu să le păstrez, cu atât de mult să le folosesc, nu de alta, dar când un perfecţionist (oportunist n.r.) remarca o chestie de extremă sensibilitate (n.r. pentru mine) devine complicat să dai replici. Ori dacă nu ai replicile, n.r.-urile devin irelevante. Oricum, nu mai era nici loc, nici sens de n.r.-uri. :P Tocmai de asta, nu vorbesc despre oamenii speciali.

Până şi Boc vorbeşte de Huidu

Acum, după ce până şi Boc şi-a exprimat un punct de vedere despre accidentul lui Huidu, după ce,

în sfârşit, cineva de la CNA s-a sesizat în privinţa unei grave şi perpetuee abateri de a televiza tragedii pentru audienţă, vreau şi eu să scriu câteva lucruri. Am urmărit, recunosc numai pe online, nervii mei nu suportă TV-urile de ştiri, o sumedenie de comentarii legate de accidentul lui Huidu. Am aflat câte amenzi a luat prezentatorul, unde se deplasau victimele, părerile specialiştilor etc. În urmă cu 10 ani am trecut printr-un accident asemănător, mai puţin maşina care venea de pe contrasens. În cazul meu, pe contrasens se deplasa, cu ceea ce în ultimele fracţiuni părea o viteză ameţitoare, un copac. Întâlnirea dintre autovehicul şi arbore a dus la o întâlnire nu tocmai fericită dintre capul meu, un geam securizat şi o uşă. Norocul nostru a fost că pe trotuarul pe care era plantat copacul nu-şi făcea veacul vreun om, l-am fi luat în plin. Condiţii meteo nefavorabile, depăşire, viteză neadaptată.....urmările se văd.

Ideea este că a fost un accident, un fapt neprevizibil, întâmplător, care rupe mersul firesc al lucrurilor şi a cărui consecinţe sunt tragice. Putea fi evitat? A fost o decizie de ultim moment să urc în accea maşină care cu se încăpăţâna să nu pornească cu doar câteva ore înainte. Nemaivorbind de faptul că şoferul nu trebuia să se întoarcă în oraş în ziua aceea. Soartă? Poate, până la urmă fiecare se minte cum poate. Ceea ce s-a întâmplat cu Huidu a fost tot un accident, tragic, din păcate. Dar, acum, când morţii sunt cu morţii şi vii cu vii, chiar nu-i putem lăsa pe niciunii dintre ei în pace?

LA MULŢI ANI MAMA!

"NU CĂRŢILE CRESC OAMENI, CI MAMELE!"
(August Strindberg)

Minerul corporatist şi paragina de la Roşia Montană

Am plecat săptămâna trecută la Roşia Montană fără a şti foarte multe lucruri despre acest subiect. A fost o experienţă interesantă, informativă, dar care  a născut mai multe întrebări. Pentru început trebuie să spun că zona respectivă este moartă din toate punctele de vedere. E mare păcat. O colegă care a participat a făcut la un moment dat o afirmaţie „Doamne ce ţară frumoasă avem”. Da, aşa ne place să spunem, avem o ţară frumoasă şi bogată. Ceea ce nu înţeleg este de ce nu ştim să o exploatăm. Poate termenul este dur dar mi se pare cel mai potrivit. Din ceea ce am constatat la faţa locului, cei care vor să investească acolo au pus la punct un proiect solid. De cealaltă parte înţeleg îngrijorarea ecologiştilor. De ce nu se poate găsi o cale de mijloc? De ce nu se poate găsi o soluţie care să mulţumească ambele tabere? O investiţie serioasă în acea zonă este vitală. Într-o perioadă economică precum cea pe care o traversăm acum aurul şi argintul exploatate acolo ar putea aduce un plus economic României şi har Domnului avem nevoie de plusuri cât mai multe în domeniul acesta. Patrioţii vor striga „ne vindem ţara!”. Asta îmi aduce aminte de începutul retrocedărilor terenurilor agricole. Moşi de 90 de ani în cârjă care stăteau şi se uitau la fâşia de pământ proaspăt recăpătată şi înţelegeau că nu au ce face cu ea. Bun, zic, să nu ne vindem ţara, dar de ce nu am fost capabili să exploatăm până acum? De ce ne-am închis toate minele? Decât să facă alţii, mai bine să stăm să ne uităm la stânci şi să nu facem nimic? Mai sunt cei care vin şi vorbesc de comisioane ascunse, de mită politică, de interese corporatiste şi câte şi mai câte. Nu există ţară din lumea asta unde astfel de lucruri să nu existe. Ele există şi sunt evidente, dar chiar nu cred că mai trebuie să insităm atât de multe pe ele. De fapt, tot acest circ în jurul proiectului de acolo mi se pare exagerat. Este evident că vorbim despre o afacere, dar statul ar trebui să aibă capacitatea de a negocia un contract avantajos care să mulţumească toate părţile implicate. Acum în al 12-lea ceas clasa politică românească ar trebui să înţeleagă că orgoliile trebuie lăsate deoparte. Întrebarea care se naşte este dacă va avea statul capacitatea de a nu o da în bară încă o dată. De a nu face o nouă afacere păguboasă pentru noi, de a înţelege că negociază de pe o poziţie de putere şi că deţine mecanismele necesare pentru a face ca proiectul de la Roşia Montană să fie un succes, în primul rând pentru România. Poate, naiv vorbind, este o cautare a unei fărâme de speranţă, după 20 de ani în care am văzut prea multe vise năruite de interese meschine.

Editorial publicat în săptămânalul Ziarul de Mureş, luni 10.10.2011

Zodiacul răutăcios I Varsator

Nu pot să mă abţin, l-am primit şi eu. Foarte tare. Azi, of course, începem cu Vărsător!
Vărsator (21.01-19.02) 

Planeta dominanta: Uranus, planeta convulsiilor si ciudățeniilor. 

Animalul sacru: pasărea spin 
Element cartomanţie:rindeaua,fierăstrăul chirurgical,cuţitul electric,strungul,freza,excavatorul,trusa călăului 

Personalitate: Victime de sine,Vărsătorii sunt cele mai ciudate ființe de pe Terra, ceea ce explică frecvenţa mărită cu care sunt răpiţi de marțieni. Nu se știe totuși daca aceștia îi selectează doar pentru a le studia anomaliile sau fiindcă îi considera o specie înrudita. Oricum, este ceva în neregula cu ei, deoarece au idei stranii, reacții imprevizibile 
şi fac totul pe dos faţă de restul omenirii. Se spune ca sunt deschiși la nou, le place sa experimenteze si au o fire independentă. Asta înseamnă că dau banii pe prostii de care n-a mai auzit nimeni, aderă la cele mai fistichii diete sau curente religioase si îi doare în cot de părerea celorlalți. În plus, sunt deosebit de agitați, ceea ce nu este bine, caci excesul de energie le permite să-şi pună în practică proiectele utopice si inițiativele anarhiste. Prietenii îi suportă maximum doua ore, iar rudele lor migrează în alte cartiere. Cât despre dragoste, Vărsătorilor nu le este prea clar ce înseamnă … !Femeile de o gelozie teribilă uneori devin religioase trăgând blesteme şi părticele celor care le stau în preajmă. Un câine senzitiv şi-ar muşca coada cu tot cu picioarele din spate…dacă ar cunoaşte gândurile stăpânei…În atacurile de panică sau frică din timpul nopţii…
Meseria potrivita: vânzător de gogoși,şofer de cursă lungă,chelner,comis voiajor,agricultor,jucător de poker,tăietor de lemne,drujbar,ţapinar 
Zodia potrivită:Săgetător,Berbec,Leu,Capricorn,Taur 
Pizza magica: Napoletana. 
Medicamentul norocos: cianura 

Domnle' nu mai găsesc logica!

Avem un mamut de Uniune cu trei partide, PNL, PSD şi PC. Opoziţia! USL a apărut ca o alternativă la teroare portocalie. Cam asa s-a vrut la început. Normal toată lumea aştepta momentul împărţirii comunelor, oraşelor şi municipiilor în funcţie, cică, "de rezultatul sondajelor". Ne ameţeau cei din opoziţie să credem că vor face nişte sondaje de opinie cu posibili candidaţi şi cel mai bun va câştiga. NU, nu va fi o păruială politică pe împărţirea funcţiilor de primar şi de preşedinte de CJ, păreau a ne transmite duetul Ponta-Antonescu prin toţi pori. Dar, politicanul tot politician rămâne indiferent de culoarea în care vopseşti gardul partidului din care face parte. Rezultate publice ale sondajelor nu am văzut. Şi prin rezultate spun numele care au fost în sondaj şi ce procent a obţinut fiecare. De împărţit au împărţit ce era clar deja, la Iaşi s-a făcut o excepţie şi a doua se va face la Bucureşti unde Ponta îl vrea pe Oprescu primar, iar Daniel Constantin îş vrea pe Piedone. La Parlamentare rămân împreună, dar la locale...adio...şi un pupic pe bască.
De cealaltă parte avem Puterea! Cu o combinaţie portocalio-verzuie-verde închis-verde deschis, PDL şi UDMR şi-au ASUMAT o serie de măsuri nu numai nepopulare ci complet lipsite de logică prin modul în care au fost aplicate. Puterea vrea reforma masivă a statului, comasarea alegerilor să facem economie (fără a preciza la buzunarul cui facem economia n.r.), revizuirea Constituţiei revizuită şi alte câte şi mai câte nebunii. Puterea are miniştri care numai ce trebuie să facă un ministru nu fac, dar înfiinţează ministere fantomă din nevoia de face ceva. Reorganizarea administrativ-teritorială e prioritară pentru viitorul politic al PDL şi prin asta a se înţelege că le e teamă tare că-şi vor pierde scaunele.
În timp ce unii se pregătesc pentru alegeri, aşa cum îşi imaginează că vor fi, alţii se pregătesc să facă ceva, numai că nu prea ştiu ce anume. Pe bune, mai înţelege cineva ceva?

Ultima duminică

Da, e ultima duminică liberă, de mâine back to work. Încercând să mă pun la curent cu ultimele ştiri dau peste Albă ca Zăpada. Basme, prinţi, fantezii. Zice lumea că PDL o caută asiduu pe prinţesa care, prin iubire şi prin calităţile ei inestimabile, înfrânge moartea purtată de mărul otrăvit şi face astfel ca, o poveste tristă în esenţa ei, să aibă un final fericit. Încerc să-mi amintesc în cât mai multe detalii basmul cu pricina. Avem un tată iubitor a cărui soţie moare. Nu poate să-şi asume creşterea de unul singur a copilei aşa că apelează la varianta de rezervă mama vitregă. Ca în orice poveste mama vitregă e o cotoroanţă obsedată de look şi iniţiată în tainele magiei negre. Îl trimite pe pădurar cu Albă ca Zăpada în pădure, dar acesta nu are curajul să-i facă felul. Intră în scenă piticii, atacurile mamei vitrege se intensifică, o păcăleşte cu mărul, Albă ca Zăpada moare, vine prinţul, o sărută, Happy End de zile mari. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Basm frumos, poveste cu tâlc din care să învăţăm de mici să fim buni, să ne ajutăm aproapele, să nu punem accent pe lucrurile superficiale. Biata Albă ca Zăpada. Dacă nu ar fi fost un personaj de basm, naiv prin însăşi contrucţia sa, ar fi intrat în pământ de ruşine. Cum ar putea o fiinţă atât de fragilă, care fără ajutorul magic al basmului nu ar fi avut ce căuta în societatea de azi, să fie salvatorul unui partid politic. Oricărui partid politic, indiferent de culoarea arborată. Şi cine este Prinţul? Fără sărutul lui povestea are un sfârşit tragic. El e până la urmă cel care reuşeşte să înlăture malefica vrajă a mamei vitrege. Şi cine sunt piticii? Cât de relevanţi sau irelevanţi sunt ei din moment ce în poveste ei o ascund pe Albă ca Zăpada, nu-i fac campanie electorală.

Vorba din popor zice că "Românul s-a născut poet". Poet sau nu lipsa acută de modele din societatea românească duce la crearea unor modele artificiale, naive şi lipsite de sens. România nu are nevoie de o Albă ca Zăpada, nici de Prinţesa din Pădurea Adormită şi nici de vreun Făt Frumos cu Părul Tors. România are nevoie de coerenţă, în tot şi în toate. În loc să căutăm cai verzi pe pereţi, vreun salvator de naţie pe cal alb care dintr-o unduire a paloşului să cureţe corupţia sau alte păcate ale lumii moderne, mai bine un pic de bun simţ, puţină coerenţă, o fărâmă de decenţă în gestionarea trebilor împărăteşti. 20 de ani am râs, glumit, furat, căutat subterfugii şi rezolvări de pe picior. Ardeleneşte spus poate a venit timp să "şedem şi să cugetăm".

Pe gaura cheii

Capra vecinului a reprezentat de-a lungul timpului o eternă sursă de fascinaţie pentru Om. Desigur, unii s-ar aştepta să spun pentru români, dar sunt prea mulţi preocupaţi să facă "neamul de ocară" iar eu nu cred că preocuparea pentru proverbiala capră este numai apanajul neamului nostru. Fascinaţia pentru "bârfă", preocuparea permanentă de a şti cele mai intime amănunte despre cei din jurul tău, aviditatea cu care sunt urmărite detaliile din vieţile altora reprezintă un fenomen universal, uman şi complet de neîţeles pentru mine. "O vecină stă pe balcon cu ţigara şi cafeaua în mână. Soţul, nefumător, nu o lasă să fumeze în casă?", "Vecinul de la II şi-a luat maşină nouă. Oare de unde are banii? Sigur a luat soţia credit că el nu lucrează de un an.", "Vai ai văzut cu cine umblă aia? E ceva valutist sau bişniţar. Oricum e ţigan." Bărfe, bărfuliţe, poate naive sau inocente dar simptomatice pentru boala neamului uman. De la minuscule interogaţii privind sursele de venit ale vecinilor sau alte asemenea trecem la veşnica şi eterna nelămurire a unora: "Da' cu cine iese X sau Y?" "Are prietenă sau prieten?" Puteţi adăuga orice alte "intervenţii" curioase.

Din fericire nu mă număr printre oamenii preocupaţi de vieţile intime ale celor din jur. Chiar nu mă interesează nici de ce fumează vecina în balcon şi nici cine sau de câte ori trece prin patul lui X sau Y. Pentru mine oamenii se împart după cum urmează:

Categoria I: inexistenţi-sunt acele persoane pe lângă care trec pe stradă şi, dacă nu au cumva pe cap o pălărie cu pene, nici nu-i observ.

Categoria II: insignifianţi-acele persoane cu care trebuie, din diverse motive să ai un raport social, oarecare, dar care nu-ţi spun nimic, nu vrei să-ţi spună nimic şi te limitezi la a accepta că existenţa lor este necesară pe Planeta Pământ.

Categoria III: irelevanţii, sunt oamenii din jurul tău a căror părere nu are de ce să aibă vreun efect asupra ta. Le asculţi părerile ca pe o curiozitate, schimbi anumite experienţe dar nu au cum să prezinte argumente solide pentru aţi influenţa punctul de vedere.

Categoria IV: oameni dragi-aici includem persoanle de care te leagă ceva, sentimental, amical, prietenesc, sunt acele persoane pe care le ierţi pentru că îţi sunt prieteni şi asta înseamnă mai mult decât orice curiozitate mai mult sau mai puţin decentă.

Categoria V este cea a oamenilor speciali, puţini, sinceri, înţelegători, pe care îi accepţi cu toate defectele şi le iubeşti toate calităţile. Sunt singuri oameni care au drept de acces în intimitatea ta şi nu prin aşternut ci prin ceea ce sunt, prin esenţa lor care te face să fi tu.

Cei care nu fac parte din ultimele două categorii n-au decât să mănânce seminţe privind pe gaura cheii şi să comenteze la colţuri frănturi de vise observate, cred ei, cu perspicacitate. Cum spunea cineva "if you don't have a life, get one, but stay the f... out of mine"

Fragment

"Nu-mi place să mă cert. Pur şi simplu îmi repugnă ideea în sine. Vecina de la III se ceartă de două ore cu un bărbat. Stau în pat şi bănuiesc că e soţul. Nasol moment, dar nu ar putea să se certe în pădure? Sau pe câmp. Sau oriunde or vrea ei numai în cei 18mp încojuraţi de pereţi de beton cu ecou nu. Becul de pe hol e chior, femeia de servici a uitat să ducă gunoiul de când e criză şi nu mai strânge aşa mulţi bani în plus pentru pungile cărate de la uşile locatarilor jos la ghenă. Fiind cald unii locatari gătesc noapte, mirosul de praf ridicat de pe asfalt se îmbibă cu arome de toamnă şi de cartofi prăjiţi. Fiecare cu ale lui. Tocurile vecinei de vis a vis ma scot di sărite. Au ore matinale când bocăne pe casa scărilor. Picătura chinezească se poate ascunde pe lângă "ţac-ţac-urile" ameţite de clubăreală ale colocatarei. Facebook-ul îmi tot cere să-mi actualizez starea şi frigiderul trebuie dezgheţat. Cotidian banal, insgnifiant, trecător. Asta până sună telefonul/interfonul. Again, ca pe ceas, dacă ar arăta vreodată timpul corect. Câteva luni de linişte şi iar la balamuc. Taifun, uragan sau o ploaie blândă de toamnă? Asta e imposibil de prezis. Mai bine aşa, altfel ne-am plictisi, ori nu e cazul, încă..."

Compotul de la stat si comasarea alegerilor

Am încercat să mă abţin şi să nu comentez, pe cât posibil, tot felul de subiecte, care mai de care mai populiste şi lansate aiurea. Minunea asta cu comasarea alegerilor le întrece, însă, pe toate. Am citit şi ascultat motivele pro şi contra. Am scris opinia, să spunem profesională în Zi de Zi săptămâna trecută, dar acum, în concediu fiind, dau peste următoarea ştire. Pe Ziare.com.

"Mai multe echipaje de politie si pompieri au intervenit in noaptea de joi spre vineri pentru a evacua un intreg bloc din Timisoara din cauza unei oale pe care o femeie a uitat-o pe foc. Echipajele de la interventie erau disperate pentru ca in bloc exista fum, insa nu descopereau incendiul in sine, informeaza Realitatea TV. Intr-un final a fost descoperit motivul: o femeie a pus o oala cu compot pe foc si a adormit. "S-a ars si nu a iesit mirosul acela de zahar ars. Am uitat trei borcane de compot la fiert, acolo pe aragaz, si m-am pus pe pat, am ascultat muzica la radio si m-a furat somnul", a declarat gospodina.
Ca sa isi impace vecinii, femeia a promis ca data viitoare cand va face compot le va da tuturor."

Acum stau şi mă întreb cum îi explicăm gospodinei cu pricina cum stă treaba cu uninominalul, cu faptul că la baza alegerilor locale stau o serie de principii juridice, iar la baza celor parlamentare altele, cum să-i spunem noi că de fapt ăştia de sunt numai cu vuitoane pe la TV caută "binele naţiunii" şi pun "intereselul cetăţeanului" pe primul loc, cum să-i desenăm noi la tanti care a adormit pe muzica lui Julio la ce stiu eu care FM de şi-a dat foc la compot, că noi nu suntem în criză şi să stea liniştită că din ajutorul social îşi va permite încă 2 borcane în plus pentru vecini, aşa ca ajutor de stat. Doar tot e an preelectoral.

Căutând esenţa în concediu

În ultimele zile, aşa ca o pregătire pentru concediu, m-am gândit mult la esenţe. Pornesc de la DEX ca să nu lăsăm loc de discuţii şi interpretări ale capetelor încinse. Aşadar, conform DEX,

ESÉNŢĂ, esenţe, s.f. 1. Ceea ce exprimă principalul şi stabilul din obiecte şi din fenomene, natura lor internă, ascunsă, latura lor care nu este dată sau perceptibilă nemijlocit; ceea ce poate fi cunoscut numai trecând de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu ajutorul gândirii. ♢ Loc. adv. În esenţă fundamental; în ultimă analiză.

Restul definiţiilor posibile le găsiţi aici, dar cea de mai sus este relevantă în momentul de faţă.

Problema mare când cauţi esenţa lucrurilor este că nu şti niciodată ce găseşti. Poţi să presupui, desigur, dar de obicei presupusul naşte sensuri echivoce. Acum, două zile de aer curat, câteva cărţi bune de recitit ca să-mi amintesc esenţa mea, după care putem să facem ordine, reorganizăm şi reinventăm.

Sometimes can even be a different type of definition

Puţin Shakespeare, aşa, de seară.

"I follow him to serve my turn upon him. We cannot all be masters,

Nor all true masters cannot be truly followed."

Othello, Act I, scene 1 line 42.

A sort of a definition.......

Nu ştiu de ce, chiar dacă aş şti nu aş scrie, aşteptând 19 în staţie mi-a venit în minte poezia asta de Ion Minulescu.

"Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape -
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...

Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău,
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări târzii -
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii...

Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De leneşe pavane
Şi repezi farandole -
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.

Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres -
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui din urmă Ne'nţeles!..."

"e go sum"

Varianta pentru bărbaţi a postării anterioare. Nu cumva să aud de discriminare.

http://www.youtube.com/watch?v=yTO4FHf8MBs&NR=1&feature=fvwp

adică de ce nu sunt buni fluturaşii.

P.S.: până la urmă, http://www.youtube.com/watch?v=Ma8a5u3pfHQ&NR=1

Numai pentru cunoscători

Nu o dată mi s-a întâmplat să aud oameni plângându-se de absenţa romantismului. Desigur fiecare înţelege ce vrea prin romantism şi fiecare se manifestă altfel. Pentru mine, în general, când m-a pălit romantismul, sau mi s-a pus pata, sau folosiţi ce descriere vreţi voi pentru starea aceea când ai fluturaşi în stomac a fost cam aşa:

Pasul 1:

http://www.youtube.com/watch?v=_TGeEiJCamc

Pasul 2:

http://www.youtube.com/watch?v=fV4DiAyExN0&ob=av3e

Şi după ceva timp totul devine:

http://www.youtube.com/watch?v=LOZuxwVk7TU&ob=av3e

Concluzia: "dăcât" fluturi, mai bine:

http://www.youtube.com/watch?v=aFPvKGL69kE

cogito, r

Oameni buni,

Am primit reclamaţii că nu am spus toată povestea cu BAC-ul la română. Sigur, conjunctura în care m-am prezentat eu la BAC, nu era cea mai strălucită, ca să mă exprim aşa. Dar, nu asta este important în povestea din postarea anterioară. Ceea ce cred că este important este că, înainte de orice conjuncturi, bagajul meu de cunoştiinţe de cultură generală m-a ajutat să iau o notă bună la acel examen. M-a ajutat că AM CITIT, PE HÂRTIE, ÎN CARTE, poeziile lui Eminescu, Blaga, Minulescu, Bacovia, Coşbuc, să numim numai câţiva. Mirosul foilor din volumul cu coperţi albastre. M-a ajutat faptul că mă număr printre acei fericiţi elevi care au întâlnit DASCĂLI, cei care m-au învăţat să gândesc, nu să memorez. M-a ajutat tot din jurul meu, cărţile de acasă, concertele de filarmonică, piesele de teatru, poveştile şi locurile visate. Fisa îţi pică destul de repede când ai ceva în spate.

"Lucian Blaga e mut ca o lebădă"

Am văzut, deja, o serie de păreri cum că, la sesiunea din toamnă a examenului de bacalaureat, nu vor reuşi să obţină notă de trecere mai mult de 40% dintre cei care au picat la prima tură. Vai ce ne place să ne tăiem craca de sub picioare înainte să cadă dorbul de sare de pe sobă. După ce am demonstrat unei lumi întregi că nu suntem chiar aşa deştepţi precum lăsăm impresia, şi aici nu mă refer la cei care au picat la BCA, ci la cei care au distrus un sistem fără să pună nimic în loc, acum să le spunem celor care abia şi-au revenit din "ŞOC! BAC 2011" că nu va fi mai roză treba nici la toamnă.

Toată discuţia asta despre BAC şi cât de grele sau uşoare au fost subiectele (la română, la mine cu matemtica e mai greu n.r.) mi-a adus aminte de BAC 2001 şi de examenul de la Limba Română, oral. (BAC din 5 materii, 6 examene. Cu o lună şi un pic înainte de BAC, MINISTERUL, consultaţi M.OF. din perioada respectivă că şi-a schimbat denumirea des, introduce la proba de Limba Română oral, subiect obligatoriu, text la prima vedere n.r.) M-am pierdut în paranteze. revenind, spuneam că trag subiectul la primul examen din sesiunea de BAC şi citesc, stupefiată, acest text la prima vedere:

"Lucian Blaga e mut ca o lebădă.
În patria sa
zăpada fapturii ţine loc de cuvânt.
Sufletul lui e în căutare,
în mută, seculară căutare,
de totdeauna,
şi până la cele din urmă hotare.
El caută apa din care bea curcubeul.
El caută apa
din care curcubeul
îşi bea frumseţea şi nefiinţa."

Sub acest text scria aşa:

1. Comentaţi versul "Lucian Blaga e mut ca o lebădă".

2. Identificaţi elementele specifice operei lui Lucian Blaga prezente în text.

Cerinţa 3 nu am mai citit-o şi, pur întâmplător, am văzut că era ceva legat de "La Ţigănci" subiectul II.

După ce am respirat uşor în bancă, vreo 15 minute, mi-a picat proverbiala fisă:

Stai un pic, mie chiar îmi place Blaga.

Pink Martini

Dacă nu a-ţi ascultat Pink Martini până acum, iată un moment bun pentru a începe:

http://www.youtube.com/watch?v=MBoTRF2aK4s&feature=related

Măsura civilazaţiei

„Mãsura civilizaţiei unui popor în ziua de azi este o limbã sonorã şi aptã de a exprima prin sunete, noţiuni, prin şir şi accent logic, cugete, prin accent etic, sentimente. Modul de a înşira în fraze noţiune dupã noţiune, o caracteristicã mai abstractã ori mai concretã a noţiunilor în sine, toate astea, dacã limba e sã fie naţionalã, sunt ale limbii, cãci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om sã vorbeascã nemţeşte, de exemplu, cu material de lexic unguresc. Afarã de aceea, civilizaţia unui popor constã cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecãri umane care sunt necesare tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, sãraci ori bogaţi, acelor principii care trebuie sã constituie fundamentul, directiva a toatã viaţa şi a toatã activitatea omeneascã. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care sã le fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Cãci clasa inteligentã numai nu constituie civilizaţia, care este şi trebuie sã fie comunã tuturor pãturilor populaţiei. Sunt popoare ce posedã o respectabilã inteligenţã înaltã, fãrã ideea de a fi civilizate; sunt altele care, fãrã inteligenţã înaltã, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei. ştiinţele (afarã de ceea ce e domeniu public) trebuie sã prezinte lucrãri proprii ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasã trebuie sã fie oglinzi de aur ale realitãţii în care se mişcã poporul, o coardã nouã, originalã, proprie pe scena cea mare a lumii. Legislaţia trebuie sã fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusã în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege sã nu contrazicã spiritual acelora. Industria trebuie sã fie a naţiunii aceleia şi trebuie pãzitã de concurenţã, iar purtãtorul ei, comerţul, sã o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrãneşte pe industriaş şi îmbracã pe agricultor, trebuie asemenea sã fie în mâinile aceleaşi naţiuni. Declarãm a înţelege, deşi nu concedem ca cineva sã fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brutã, ori alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar sã fim ser vitorii... cui?”

(Mihai Eminisecu, publicistică, fragment din Echilibrul)

Despre imagine şi stil cu Nicolas Vartan (III)

Rep.: Dacă magazinele din România nu sunt bune, unde facem cumpărăturile?

N.V.: Cei peste 150 de clienţi cu care am lucrat la Bucureşti în ultimii doi-trei ani au înţeles foarte bine şi nici nu mai vor să audă de România. Cumpărăturile se fac la Paris, la Milano, la New York, pentru că sunt mult mai ieftine, sunt de marcă şi ai garanţia unei calităţi care te serveşte multă vreme. În România, în schimb, mai există posibilitatea să îţi faci haine la comandă, ceea ce nu mai există în occident pentru că costă sume fabuloase. Ori aici încă se poate, mulţi oameni au maşini, ştiu să coasă, deci nu e mare lucru pentru că materiale sunt. Nu contează atât de mult de unde ai cumpărat ceva, ceea ce contează este să-ţi stea bine. Haina, în sine, nu are nicio valoare. Dacă ea te serveşte şi îţi serveşte cauza atunci capătă o funcţionalitate, altfel nu are niciun sens. Absolut niciun sens. Am renunţat de mult la podoabe şi la reguli somptuoase şi la ornamentaţie pentru că nu mai e nevoie. Viaţa este altfel. Trebuie să ţinem cont de progresul şi de evoluţia socială, de evoluţiile psihologice, de schimbările economice.

Rep: De fapt, ce reproşezi societăţii româneşti?

N.V.: Nu se simte nicăieri dinamism, optimism, acţiune, activitate, unde este senzualitatea. Chiar dacă nu vorbim despre profesie, vorbim despre individ, ca să se simtă bine, să se simtă înţeles, să se simtă iubit, să fie văzut, să nu fie şters în mulţime. Când vorbesc cu oamenii observ că nu sunt conştienţi poate, dar spun Doamne e aşa un lucru nepaipomenit, pentru că îţi schimbă viaţa. Spun da, dar dumneavoastră de ce nu vă gândiţi pentru că de aceea sunt consilieri în jurul nostru ca să ne ajute, să luăm pe scurtătură drumul şi să ajungem acolo unde vrem.

Rep: Ce reguli de bază ar trebui să urmărim?

N.V.: Întotdeauna trebuie să-ţi pui întrebările corecte. Cine sunt? Câţi ani am? Unde merg? Numai aşa poţi să asiguri echilibrul cu locul unde te duci, cu oamenii cărora te adresezi şi ce vreau să obţin prin acţiunea pe care o fac. Care este mesajul pe care vreau sa-l transmit. În funcţie de asta poţi să şti exact ce trebuie să faci şi ce nu trebuie să faci. Trebuie să fi sincer cu tine. Trişarea nu funcţionează niciodată.

Rep: Trebuie să fii mereu la modă?

N.V.: Moda intervine în imaginea de sine la sfârşit. Înainte de toate este cunoaşterea de sine. Trebuie să ştii exact cine eşti, ce fel de morfologie ai, în funcţie de tipurile de morfologie prinicipală care există. De exemplu, la femei idealul de morfologie este clepsidra, asta înseamnă că umerii şi şoldurile sunt echilibrate şi talia este marcată. În funcţie de acest lucru ştim cum să ne îmbrăcăm, cum să echilibrăm lucrurile. Dacă nu avem această morfologie, care nu există la 90% din populaţie, atunci aducem corectările necesare, prin croi, prin culoare, prin volum, prin imprimeuri, prin calitatea texturii materialului s.a.m.d. Totul se poate face, nu e niciun secret, nu am inventat nimic. De când e lumea lume aceste lucruri există, dar nu sunt puse conştient în servirea persoanei, asta este problema, cu atât mai mult cu cât suntem o lume globalizată şi amestecată ne adresăm oamenilor care nu au aceeaşi educaţie şi cultură cu noi. Nu au fost la aceeaşi şcoală cu noi, în satul nostru şi nu au aceleaşi reprezentări simbolice sau nu au aceeaşi vectori de imagine ca noi. Atunci trebuie să putem comunica cu toată lumea, să convingem pe toată lumea. Nu numai atât să convingem, trebuie să anticipăm şi să influenţăm cu eleganţă în favoarea noastră ca să obţinem ceea ce ne dorim. Avem un scop, dacă nu avem niciun scop nu avem de ce să discutăm despre imagine pentru că nu e nici bine, nici rău. Nu aceştia sunt termenii că e bine sau nu e bine. E convingător sau nu e convingător, e credibil sau nu e credibil. Te-a făcut de râs sau nu te-a făcut de râs. Trebuie să urmărim aceşti indici în fiecare secundă. Când nu vorbim, înainte de a spune „Bună Ziua”, deja am spus aproape totul despre noi.

_Va urma _

Despre imagine şi stil cu Nicolas Vartan (II)

„Oamenii politici din România au sărit câteva etape de educaţie”

Rep.: De ce trebuie să înţeleagă oamenii politici ce este un consilier de imagine?
N.V.: În general oamenii politici din România au sărit câteva etape de educaţie. Asta este problema. Dacă nici măcar astăzi nu există funcţia de consilier de imagine personală la ministere, instuţii şi la persoanele publice, în general. Mă întreb ce curaj au ca să se expună în media când ei ştiu foarte bine că nu funcţionează când un vot depinde de imaginea ta. Mereu povestesc această mică anecdotă de la alegerile din SUA când a fost ales Kennedy preşedinte. Situaţia era următoarea: Nixon, adversarul său era un om cu greutate şi experienţă iar Kennedy era un necunoscut, un playboy, nu-l cunoştea nimeni, zâmbea frumos şi era bronzat, dar în rest nu avea nimic la activ greu, politic vorbind, era un necunoscut. Nixon era foarte bolnav, tocmai ieşise din spital şi arăta ca dracu la interviul televizat, celebrul interviu televizat. Toată lumea se aştepta ca câteva sute de mi de americani să treacă de partea lui Kennedy dacă va reuşi la interviu. Consilierii de imagine i-au recomandat să-şi schimbe cămaşa pentru că, la acea oră, televiziunea era alb-negru iar el avea cămaşă albă. Aceştia i-au spus că această cămăşa o să-i taie gâtul la televizor. I-au recomandat o cămaşă bleu pentru ca trecerea de la corp spre faţă să fie mai discretă şi să nu apară şters pe micul ecran. A acceptat cu greu acest lucru. Apoi nu a vrut să se machieze şi îi sclipea faţa. Asta creează un discomfort spectatorului şi poate denota fie că respectivul nu e sigur pe el, fie că are emoţii sau chiar o lipsă de igienă. Până la urmă a acceptat să-şi pună un pic de pudră pe faţă. Toate aceste lucruri au făcut ca în acea seară, când s-au numărat voturile câteva milioane au trecut de partea lui Kennedy. Sigur nu doar din cauza asta, dar asta a fost esenţialul. Lumea era sătulă de război şi de bătrâni care nu-i duc nicăieri.

Rep.: Cum vezi stilul românilor?
N.V.: Cei din străinătate sunt mult mai conştienţi de importanţa imaginii în reuşita unei cariere, în reuşita unui discurs, în orice demers profesional sau personal pe care îl faci şi nu îşi permit să facă gafe. În România, şi se ştie foarte bine lucrul acesta, este o societate de tip second-hand. Nu ştiu ce au făcut 20 de ani pentru că este imens, este o generaţie în care nu se vede nimic. Eu totdeauna am spus că suntem un popor „pitoresc” şi m-am săturat să nu te creadă nimeni sau să-ţi pună la îndoială competenţa ta ca profesionist şi ca specialist în orice ar fi când te vede cum arăţi. Ca un cerşetor, ca un om care nu judecă. Toată strada românească şi toată televiziunea românească, pentru că cea mai bună metodă să înţelegi unde se situează o ţară ca nivel de standard de viaţă, de calitatea comunicării, de unitate, de integrare socială, arată un popor înapoiat, care a fost oprit din istoria lui câteva zeci de ani, şi apoi acum am trecut la o chestie, deşi suntem europeni, suntem de fapt nişte păsărele exotice din America de Sud. Toată cultura românului este telenovelă sau falsele vip-uri de 3 lei, inculte şi cu fundul gol de la TV.

Rep: Care este cea mai mare greşeală pe care un om politic o poate face, din punct de vedere al vestimentaţiei?
N.V.: Nu se poate ca oamenii politici să apară la televizor în mânecă scurtă. Este indamisibil, cum să te îmbraci într-un lucru care nu există. Cămaşa cu mânecă scurtă este un lucru pentru viaţa privată sau este pentru uniforme. Niciodată un om nu-şi poate permite să apară în faţa nimănui într-o chestie profesională în cămaşă cu mânecă scurtă. Dacă vrei să fi schic pentru că trebuie să ţinem ochii pe tendinţe şi să trăim în epoca noastră, poţi să pui un polo, tricuo cu guleraş şi cu un costum de in şi este ok. La bărbaţi este interzis.

Rep: Reproşezi străzii varietatea sau uniformitatea?
N.V.: Strada este uniformă. Toată lumea are panaloni trei sferturi. Toţi sunt diformi, pentru că nu au nicio noţiune despre ce înseamnă silueta, iluzia optică, cum se lucrează cu culoarea care este o armă extraordinară în comunicare. Dacă o foloseşti prost nici nu exişti, eşti şters din faţa omului. Dacă şti să o foloseşti te susţine fără prea mari eforturi pentru că vorbeşte în locul tău. Orice culoare trasnmite un mesaj subliminal. Chiar dacă ai aceste noţiuni şi de duci să faci cumpărături nu au ce să cumperi pentru că nu e decât o turcismă şi o ucraineană, un second hand. Nu se poate.

_va urma_

Despre imagine şi stil cu Nicolas Vartan (I)

Nicolas Vartan este consilier de imagine şi spune nişte lucruri de care toţi ar trebui să ţinem cont.

Publicat în Zi de Zi, joi 21 iulie. Partea a doua mâine :P

Reporter: Cine este Nicolas Vartan?

Nicolas Vartan: Eu am fost cândva aici student, cu atâţia ani în urmă că mi-e ruşine să mă gândesc câţi, am terminat în 1985 Institutul de Teatru şi apoi am plecat în stagiatură. După evenimentele din 1989 care nu au avut loc. Pentru că m-am săturat să aud în România de Revoluţia care nu a avut loc. Ce Revoluţie, lovitură de stat şi ar trebui să se schimbe în titulatură pentru că nu este credibil. Eu am fost la Timişoara şi ştiu despre ce vorbesc. După 1989 am plecat la Munchen ca să fac interviuri la Europa Liberă şi după aceea am spus, m-am săturat! Câtva timp va fi urât în România, mai bine plec în străinătate să-mi completez studiile. Aşa am ajuns la Paris şi de 22 de ani aproape locuiesc acolo. Am înţeles repede că în străinătate, dacă nu eşti născut acolo, din meseria de artist nu poţi să trăieşti. Problema este neînţeleasă de oamenii din afara occidentului. Aici noi ne plângeam în timpul comunismului şi spuneam că nu e bine, că ne-am săturat, că nu se poate, dar, paradoxal totuşi, aici aveam un statut privilegiat. Acolo în occident artiştii nu au niciun statut social. Sunt consideraţi saltimbanci. E o viaţă precară, mizerabilă, trebuie într-adevăr să-ţi doreşti să faci asta şi mai mult de atât dacă nu ai un sprijin financiar, material în familie pentru că trebuie să ai ce să mănânci şi aşa mai departe, nu poţi să faci nimic. Eşti mort. Atunci am zis mai bine îmi invetez o meserie.

Rep.: De la actor la consilier de imagine?

N.V.: Dacă nu eram actor nu aş fi putut niciodată să fac consiliere de imagine pentru că este singura profesie care te învaţă cum să-ţi stăpâneşti corpul, cum să faci mişcările ca să fie echilibrate cu discursul verbal. Care este imaginea ta? Să ai conştiinţă despre asta. Să te mobilizezi şi să pui în aplicare ca să ştii ce-ţi doreşti. Trebuie să lucrezi cu tine. E singura meserie, poţi să fii contabil, medic şi nu-ţi cere nimeni decât să fii un bun profesionist. Ori aici tu eşti elementul cu care lucrezi în întregime, corpul tău fizic şi psihic.

Rep.: Ce înseamnă consilier de imagine?

N.V.: Consilier de imagine înseamnă, de fapt, o persoană care trebuie neapărat să aibă statut interdisciplinar. Este obligatoriu să ştii puţină psihanaliză, puţină sociologie, puţină psihologie, istoria costumului, estetică, teoria culorii, mai ales arta comunicării pentru că, foarte repede după ce facem nişte teste, ne dăm seama că noi avem despre noi o anumită imagine şi că ceilalţi au o altă imagine şi nu neapărat aceeaşi. Iar dacă mai complicăm cu a treia persoană, vom vedea că din nou apar alte lucruri diferite. Dacă ne-am gândi că sunt două sfere din care una este imaginea de sine, imaginea interioară iar cealaltă imaginea exterioară, cea pe care o acordăm societăţii, aceste două sfere uneori se intersectează, alte ori sunt foarte depărtate iar ideal ar fi să se suprapună. Asta este munca consilierului să suprapună cele două sfere în aşa fel ca imaginea noastră pe care o prezentăm celorlalţi să nu contrazică discursul nostru verbal. Altfel nu suntem credibili.

Rep.: Este ambalajul mai important decât conţinutul?

N.V.: Când avem în lumea în care trăim 20 de secunde pentru a face o impresie, nimeni nu ne va acorda a doua şansă dacă în primele 20 de secunde nu suntem convingători. Pentru nişte stereotipii sociale cu care toţi funcţionăm este nedrept să plăteşti în viaţă tot timpul oale sparte pentru că nu şti de ce nu funcţionează. O imagine bună nu înlocuieşte o competenţă profesională, dar în lipsa imaginii vedem în fiecare zi cariere eşuate, discursuri neînţelese, comunicări greoaie, agresivităţi, violenţe. Asta deoarece creierul nostru primeşte informaţii contradictorii. Una spunem pe gură şi alta spunem vizual. Limbajul vizual înseamnă 93% din comunicarea noastră. 7 % contează cuvintele. Toţi oamenii îşi închipuie că discursul şi cuvintele sunt cele mai importante. Nu este adevărat, cum spui aceste cuvinte este important. Asta se va reţine.

_va urma_

Tot despre unghii, de data asta cu bărbaţi

Despre unghiile la bărbaţi nu am prea multe de comentat. Nu mă deranjează decât dacă sunt netăiate de dinaintea erei noastre şi cu resturile ultimelor activităţi pe dedesupt. Am totuşi o nelămurire. De ce îşi lasă unii unghia de la degetul mic de la mână să crească la nesfârşit şi pe restul 9 le taie?

Jur că-mi plac unghiile!!!

Recunosc! Am o problemă cu unghiile mele. Le rod. Prost obicei, ştiu şi, dacă din întâmplare uit cumva, sunt destui care să-mi aducă aminte lucrul ăsta. Acestea fiind spuse şi cu riscul de a-mi ridica femeile în cap vreau să scriu despre unghii. În urmă cu ceva ani, când criza nu-şi arătase colţii, vinerea era seara fetelor. "Gaşca" de câte 7 sau 8 gagici mergeam în oraş, ba la un restaurant, ba prin club sau amândouă. Într-o astfel de seară am decis să mergem "La Mitică". La un moment dat, una dintre prietenele mele o întreabă pe o alta: Tu unde mergi la unghii? Acolo în gang? La auzul acestor cuvinte am avut convingerea fermă că va urma o discuţie lungă la care eu nu voi lua parte. În următoarele zeci de minute, nu ştiu câte zeci, din punctul meu de vedere puteau să treacă 10 ore, am aflat tot ce nu vroiam să ştiu despre acest subiect. Unde, cine, ce modele face, cât costă. Unghii false. Înţeleg, desigur, perfect de ce femeile au obsesii cu chestiile astea. Motivele nu sunt foarte departe de meşe, machiaj, vopsit de păr, tocuri, fuste, ciorapi, implanturi, liposucţii şi lista poate continua lung şi bine. Fiecare cu piticii lui, spun eu, şi nu mă bag în piticii celorlalţi. DAR, nu pot să înţeleg ceva. Nu s-a ajuns cam prea departe? Pe bune. Ţine-ţi minte cum ziarele promovau tineri scriitori publicând romane în seriale scurte? În curând vom avea unghii false digitale pe care vei putea citi întregi romane, la fel de digitale sau blogurile unora cu pitici. Poate nici nu e o idee rea. Se mai cultivă nişte Pitzi?

Critică...sau nu?

Mi-am propus, după o serie de depresii şi căderi nervoase, să nu mă mai enervez pentru că oamenii sunt cretini. Nu ai cum schimba asta, din nefericire. Din dorinţa de a nu mai acorda atenţie acestor fiinţe care ţin neapărat să ne spună cam tot ce le trece prin cap, am încercat să scriu despre fashion şi alte minunăţii. Nu prea a funcţionat. În primul rând pentru că nu mă pasionează foarte tare să scriu despre cât de prost se îmbracă unii sau despre lipsa de gusturi a altora. Fiecare cu plăcerile lui, nu poţi să te bagi în gustul omului. Dacă unuia îi plac şosetele albe cu firma la vedere asortate la pantofi negri de lac asta e. Nu îl poţi convinge că e de prost gust şi acum, pe bune, nu stau să fac educaţie nimăui. Oricum o dăm tot la educaţie ajungem şi, implicit, la subiectul care mă irită cel mai tare în ultima vreme. După "dezastrul" de la BAC s-a trezit populaţia să critice. Vrei să te dai deştept, critici sistemul de învăţământ. Că elevii nu ştiu cum sunt, că profesorii aşa şi pe dicolo, că administratorii nu mai ştiu ce fac, că univeristăţile sunt o afacere. Lista de critici este lungă şi, recunosc, unii au motive întemeiate. Eu nu înţeleg ceva. 99,9% dintre noi ne-am format în acest sistem de învăţământ. Indiferent de perioada în care ne-am efectuat studiile, probleme în sistem au existat mereu. Pe de altă parte eu nu am auzit vreun român să nu spună că "noi suntem cei mai deştepţi. Ăia din alte state nici nu ştiu unde e România pe hartă. luăm pe oricine ca nivel de intelect" şi alte asemenea afirmaţii. Acum se pare că sistemul scoate numai tâmpiţi. Nu mai pricep nimic. Pe FB cineva comenta despre locurile cu taxă la univeristăţile de stat. Aşa şi? Da sistemul universitar începe să semene cu o afacere, dar asta nu înseamnă că toţi absolvenţii de studii superioare sunt tâmpiţi sau şi-au cumpărat diploma. Da, există elevi analfabeţi care nu au ce căuta în băncile şcolilor, dar nu sunt toţi aşa. În loc să vorbim de vârfuri şi să facem tot ce putem pentru a remedia neajunsurile noi dăm cu piatra. Halal!

Din nou despre fashion....de data asta cu bărbaţi

Mult distintinşi domni,

Vara e cald, de obicei, şi înţelegem perfect că picioarele transpiră în şosete şi pantofi sau tenişi sau ce vreţi. Personal am sincer o problemă cu bărbaţii care poartă sandale, dar asta e. Nu putem să interzicem asta acum. Sfatul pe care l-am dat ieri pentru femei e valabil şi la băărbaţi. NEVER EVER nu vă luaţi şosete la sandale, chiar dacă au logo de firmă pe ele. Pe bune, nu se face. Şi aveţi grijă la pedichiură dacă tot vreţi să ne arătaţi degetele de la picioare.

Nu pot să cred că scriu de fashion pe blog!

Mult stimate doamne, distinse domnişoare,

Pe bune, NEVER EVER pantofii decupaţi sau sandalele de orice fel, oricât de fashion ar fi nu se poartă cu CIORAPI. PE BUNE!!! Am înţeles că e răcoare afară. Purtaţi pantofi închişi dacă vreţi să luaţi ciorapi. Până şi eu ştiu asta şi chiar nu mă pasionează moda.

Cine va schimba lumea?

Cei de la Antena 3 au adus luni şi marţi seara în faţa telespectatorilor o serie de elevi, absolvenţi de clasa a XII-a şi cu BAC-ul luat cu note de peste 9.00. Am remarcat la aceşti elevi, care, între noi fie vorba, l-au încurcat de câteva ori pe Gâdea cu răspunsurile lor, acelaşi entuziasm, aceeaşi dorinţă de a schimba lumea pe care o aveam şi eu la vârsta cu pricina. Foarte Bine! Speranţa moare ultima, spune o vorbă din popor.

Când am terminat clasa a XII-a credeam că generaţia mea va schimba lumea. După şapte ani de studii superioare şi după vreo 10 ani de la BAC constat că nu s-a schimbat mare lucru. Că noi, cei care acum 10 ani visam la ceva mai bun nu am reuşit. E uşor să dai vina pe sistem. Oare fiecare în parte am făcut destul? Am făcut tot ce am fi putut?

Poate o vor face ei, poate nu.

O mică diferenţă de mentalitate

Unul dintre motivele găsite de unii pentru "dezastrul" de la examenul de BAC din acest an a fost prezenţa camerelor de supraveghere. Mai bine zis, explicaţia notelor proaste ar fi că elevii s-au intimidat de prezenţa acestor camere şi au ajuns chiar să confunde "Patul lui Procust" cu "Palatul lui Procust". Dacă aş fi dat acum BAC-ul şi aş fi luat o notă proastă aş fi folosit, probabil, aceeaşi scuză. Desigur, părinţii ar fi acceptat explicaţia mea.

În altă ordine de idei, la Monaco, Cannes şi Nisa totul este supravgheat. Plaja, aleile, străzile oriunde te întoci pac o cameră stă cu ochiul pe tine. Şi nu se fură, nu. Oamenii îşi lasă "averile" pe plajă în timp ce iau masa sau fac excursii şi nu dispare nici măcar un prosop de picioare. Cu toate acestea nimeni nu se simte lezat. Nimeni nu urlă că se porneşte de la prezumţia de vinovăţie. Nimeni nu se intimdează şi uită pe unde trebuie să treacă strada.

M-am saturat!

Stimaţi concetăţeni,

În Decembrie 1989 când la televizor se difuza „uciderea dictatorului” stăteam ascunsă după un fotoliu şi plângeam. Eram pionier de numai câteva săptămâni şi „ororile regimului comunist” nu reprezentau pentru mine decât trei cuvinte fără prea mult înţeles. În şcoala generală, liceu, facultate, de câte ori se „reforma” ceva în sistem mama îmi spune că suntem generaţia de sacrificiu. Trecerea de la un sistem la altul necesită o generaţie de sacrificiu. Au dat BAC-ul peste cap, admiterea la facultate şi absolvirea acesteia sunt mai mult o formalitate şi câte şi mai câte. Prea multe pentru a avea chef să le enumăr. După ce Preşedintele României deschis uşa discuţiilor despre reorganizarea teritorială, după ce acelaşi Preşedinte al României a jignit Casa Regală făcându-l pe regele Mihai trădător, acum nu mai vorbim decât despre rezultatele la BAC. Nu le mai comentez. Nu cred că are sens. Ca un om care nu şi-a dorit vreodată să plece din România pentru a-şi face o viaţă altundeva, ca om care a fost învăţat să-şi iubească ţara (nu regimul sau conducătorul), ca om care înţelege să respecte un alt om chiar şi numai pentru vârstă sau experinţă în viaţă chiar dacă nu e de acord cu părerile sale, ca om care a învăţat că există o diferenţă între a respecta o funcţie sau demnitate şi a respecta persoana care ocupă acea funcţie, ca om care nu se mai regăseşte în mentalitatea zilelor noastre: M-AM SĂTURAT! de România, de români, de clasa politică, de filfizoni care ocupă înalte demnităţi publice, de Moni şi Iri, de manelişti, de TVA-ul de 24%, de salariile de 800 de lei cu studii superioare, de perle la BAC, de tot. În 20 şi ceva de ani „generaţia de sacrifiu” a devenit depresivă. De fapt, scârbită!

Incident nefericit in presa mureseana

Un incident şocant s-a petrecut în noaptea de miercuri spre joi în comuna Eremitu. Ovidiu Roşca cameraman la PRO TV Târgu Mureş a fost bătut de patru săteni în timp îşi făcea meseria. Dacă putem înţelege, oarecum, reacţia sătenilor care au pierdut un membru al comunităţii, nu înţelegem reacţia poliţistului local care a stat şi i-a rugat pe cei din echipa Pro Tv să plece. Nu, nu a chemat ajutor, probabil nu avea pe cine şi nici nu a luat măcar datele de identificare ale agresorilor. Lăsând deoparte orice discuţie privind reorganizarea poliţiei rurale, necesar a fi făcută cu cap, ne raliem colegilor din presă şi solicităm autorităţilor competente o anchetă serioasă a acestui caz. Nu considerăm firesc ca un jurnalist să fie agresat în timp ce îşi face meseria iar autorităţile să reacţioneze abia după ce presa le aduce datele la cunoştiinţă. Înţelegem durerea celor din Eremitu care au suferit pierderea unui membru a comunităţii şi ne exprimăm cele mai sincere condoleanţe familieri acestui. Nu credem, însă, că violenţa împotriva unui jurnalist care nu îşi face decât meseria este o rezolvare sau o refulare cu sens în asemenea situaţii. Redacţia Zi de Zi este alături de colegul nostru şi de familia şi colegii săi şi îi urează însănătoşire grabnică. De asemenea avem speranţa că autorităţile competente vor analiza în cel mai serios mod acest caz.

Editorial publicat in Cotidianul Zi de Zi, vineri, 10 iunie 2011

Se întâmplă uneori...în România.

Supporting Investigative Journalism, ediţia a II-a, Freedom House. Sinaia. Cabana Schiorilor.

După o zi plină de idei, după ce subiectele, în parte, au fost tocate, se lasă seara peste grupul de jurnalişti şi nu numai care încearcă să găsească un fir în ilogicul cotidian. Cinăm aproape de creierii munţilor într-o locaţie la limita dintre kitch şi tradiţional românesc. Trei oameni de la masă privesc către un perete. Poza alb-negru-difuz arată un schior. Sub poză, în spatele unui pătrat cu ramă maro şi sticlă, un nume scrijelit şi o dată. 26.12.2008. Se naşte întrebarea. A cui e autograful? Gândesc. Vreun mare schior a venit să pape de Crăciun în 2008 şi văzându-şi poza a dat un autograf sub ea. Logic. Plus, o chestie de stil, staif. Gândesc european? Colegii mei văd, se întreabă şi ei. Mă duc până acolo. Să văd de aproape. Poate scrie numele pe poză. Scria sub poză: Un nume, campion 1960. Nu reţin numele, dar nu seamănă cu ce scrie pe perete. Plus, chiar să mai recunoască careva un schior din 60 şi să-l pună să semneze în 2008 pe perete? Nu merge. Mâncăm, bem, râdem. Colegul Pleacă să întrebe un chelner. Vine la masă. Nu aud ce-i spune celuilalt coleg. Se termină cu escu. Întreb şi eu ca..., Cine? Traian Băsescu. Ce a mai făcut? A lui e autograful de pe perete.

P.S.: Adică, stâlp, autograf, sticlă.

P.S.2. Şi unii se supără pe cei care fac grafiti.

Tacita lăsare în paragină a statului român

Unul pleacă, altul vine. Cam aşa ar putea fi caracterizată pe scurt situaţia creată luni la Senat când opoziţia a avut, pentru vreo două ceasuri, majoritatea. Cum e greu să înţelegi exact ce se întâmplă pe la Parlament am vorbit cu parlamentarii noştri de Mureş. Surprinzător, am aflat că problema cea mai mare este indisciplina, adică să o spunem pe româneşte chiulul cu neruşinare de la muncă. Un senator sau un deputat are o singură treabă. Să meargă la Parlament, să studieze actele normative, să propună sau nu amendamente şi să voteze. Pe scurt, activitatea de legiferare, de organizare juridică a vieţii sociale cade în sarcina acestor oameni. Nu de puţine ori, a se vedea campania electorală internă a PDL, parlamentarii au tras chiulul. Nici cei din USL nu sunt excepţii chiar dacă ei aruncă mâţa în curtea puterii, că doar puterea are majoritate. Uite aşa ne trezim cu legi adoptate tacit. Cum, pentru numele Celui de Sus, să se adopte tacit o lege nu pricep. Adică, dacă prind o zi bună, sau vreo sărbătoare câmpenească pe undeva, şi parlamentarii absentează poate trece orice lege? Tacit? Da, pentru că ei nu absentează o singură dată, mai mult absentează decât lucrează. Rezultatul, un Parlament care nu face nimic, un Guvern care face ce vrea şi un popor lăsat de capul lui. La anul avem alegeri. Oare se va schimba ceva?