despre o poveste ce nu poate fi încă scrisă

Mă obsedează o poveste. Am spus-o, cred, de mii de ori. Am început la un moment dat să o scriu. Dar nu a fost să fie. Poveştile fără sfârşit sunt greu de scris. Se derulează constant într-un colţ de suflet şi nu-şi găsesc punctul. O ştiu pe de rost. Îi cunosc fiecare detaliu, fiecare cută, fiecare cuvânt. Ştiu datele, zilele, lunile. Ştiu când şi cum a început. Povestea asta are ochi, are buze, are mâini, are şi pistrui uneori. Are o viaţă a ei şi un corp al ei. Are tot, chiar dacă, gramatical, povestea asta a fost. Au trecut ceva ani de-atunci, în seara asta, însă, trecutul s-a topit în prezent. Şi povestea a revenit. Cu fiecare detaliu, un glob, o beteală, pieliţe rupte la unghii, cafea, zăpadă, scrisori de departe, un drum lung cu trenul într-o noapte de iarnă...documentare despre maimuţe. La un moment dat povestea asta nu se va mai roti, va deveni o filă pe care se aşterne praful, o foaie îngălbenită dintr-o carte pe care nu ai mai citit-o demult. Până atunci am să continui să încerc să o scriu. Când voi reuşi se va pierde şi va rămâne, nu numai gramatical, în trecut. Povestea ar trebui să aibă două personaje principale. Din păcate sau poate din fericire a avut mai multe. Ar trebuie să înceapă cu „A fost odată”, dar a începe cu „Este o zi de toamnă.” Ar trebuie să se termine să o pot scrie şi eu, dar revine mereu când mă aştept mai puţin. Vreau să o rup din mine şi să o pun pe hârtie. Dar pentru asta trebuie să mă rup pe mine. Să scriu cu lacrimi şi să stropesc foaia cu suc de lămâie pentru ca literele să devină vizibile. Are şi poze povestea asta. Ar putea fi o carte de colorat, dar nu pentru cei mici, chiar dacă personajele nu erau departe de copilărie. Are şi vise. Are şi dragoste şi trădare şi aventură, are toate ingredientele necesare. Are secrete. Are simboluri. Are toane şi lacrimi şi haos şi disperare. Păstrez un caiet aparte pentru povestea asta, dar l-am ascuns. Acum îl ţin în braţe.